Abia acum

Pentru că le știu pe de rost, recitesc în mai puțin de-un sfert de oră toate textele mele din categoria „Dorințe”. Nu mă amuză deloc stilul meu de adolescent stângaci, căci e trăit și plâns de mine. Mă uit șocată la dată. 2010 ????? Caut isteric pe gmail și văd un mesaj din 2008. De când ??????? Îmi amintesc perfect ziua cum m-a găsit acel mesaj într-o mandardă din Paris. Aveam febră 38.
Cred că abia acum îl iubesc. Abia acum când au trecut și ploile, și frica, și alegerile, și mâine, și joi, și febra. Abia acum când decât să-i explic mamei cât și cum îl iubesc, mai bine tac. Abia acum când la final de „Tatăl nostru” nu mai zic „Doamne, fă să mă iubească”, ci „Doamne, fă-l fericit”.
E timpul să m-asculte.
Mă simt ca un deținut ieșit acum o oră la libertate. Mă dor coastele de la prea puțin aer și de la prea mult alb.
E timpul să-i vorbesc și el chiar să asculte ce zic. Să nu-mi spună: «știu, citesc, înțeleg», să nu mă ia la mișto, să mă îmbrățișeze ca să tac, sau s-o facă pe prostul. Abia acum știu ce să-i spun. Pentru că abia acum știu exact cât și cum îl iubesc.