Voi descrie în continuare traiul meu în RM, care este specific multor tineri şi mai puţini tineri din această nemărginită ţară, cu atât mai mult că majoritatea moldovenilor trăiesc, ca şi mine, sub pragul sărăciei. Consider că reflecţiile mele sunt destul de obiective şi reprezentative pentru numeroşi basarabeni, fiindcă relatez din interior, din epicentrul sărăciei. Iar chestiunile şi dilemele metafizice, de care eram atât de preocupat altă dată, le voi amâna pentru timpuri mai bune, când problema supravieţuirii nu va fi atât de stringentă.
Zilele trecute, proprietarul casei pe care am închiriat-o câţiva ani, a revenit din străinătate şi mi-a declarat că trebuie să-mi găsesc o altă gazdă, pentru că el rămâne în ţară şi are nevoie de mai mult spaţiu. Am început să caut şi un loc de trai, de rând cu un al loc de muncă, unde salariul seamănă mai degrabă cu o indemnizaţie – 800 de lei. Citind diverse anunţuri de închirieri, am constatat că oferta cea mai ieftină e de 800 de lei, pentru o cameră pe care urmează să o împarţi cu încă două-trei persoane şi care nu are, de cele mai multe ori, condiţiile minime de confort: duş, toaletă, telefon…
Preţurile uriaşe pentru închiriere, în raport cu salariile locale, se explică prin faptul că majoritatea absolută a celor care au emigrat din RM şi-au investit banii în imobil: cei care nu dispuneau de o casă la Chişinău, şi-au procurat una, iar dacă au câştigat bani de mai multe case – au cumpărat mai multe. În afaceri puţini riscă să se aventureze, ca să nu piardă banii câştigaţi cu atâta greu – dacă nu te ruinează birocraţia stufoasă cu cinovnicii ei corupţi, are toate şansele să o facă raket-ul. În plus, Chişinăul este unicul oraş din RM care are aspect de oraş, centrele raionale semănând mai degrabă cu nişte sate mai emancipate, pe care cu greu le poţi include în categoria „localitate urbană”. Deci, majoritatea emigranţilor moldoveni au investit anume în sectorul imobiliar din Chişinău, preţurile căpătând aici proporţii astronomice.
Aş încerca, în cele din urmă, să mă angajez şi în afara capitalei, să zicem la Ungheni, chiar dacă acolo rişti să mori, ca şi Bacovia, de plictiseală. Cu părere de rău, în centrele raionale din RM e şi mai problematic să găseşti un loc de muncă, economia lor fiind paralizată, la pământ. Sau aş putea să mă angajez învăţător la ţară, unde mă voi spăla într-un lighean şi-mi voi prepara mâncarea la cuptor, afară, cu strujeni sau beţe de răsărită, ca la sămănătorişti…