Ce bine le ştiu eu pe toate, mai cu seamă atunci când forma scrisului îmi devine aforistică, bucuroasă de sine, când fraza se termină brusc, cu şpil, pasămite să guste şi cititorul din nemărginita mea înţelepciune, din înneguratele misteruri ascunse înlăuntrul meu!... O făcătură cu scopuri estetice. Se vanter, zice francezul, a te măguli de unul singur, pierdut în formulistică preţioasă, în nelipsitele paranteze orizontale, gard de aur pentru incidente, pentru oribilele umpluturi: bunăoară, pe undeva, pot spune, ţin să precizez. Scrisul neterapeutic, cathartic invalid, ipocrit conectat la sine, dar, pe alocuri, frumos, ca scos din cutie. Cutia cerebrală.
Îmi place să las textul la dospit, să mă recitesc peste luni de zile, peste ani, mă refer acum la textele pe care m-am obişnuit să le numesc "suspendate" (cu stranietate "injectată" prin şarlatanescă frazare, prin topică, prin eliptică). Am chiar impresia că am afirmat lucruri adânci. Iar atunci când nici eu nu mă mai înţeleg, nu-mi mai amintesc ce am vrut să spun, sunt de-a dreptul extaziat: mi se pare măsura maximă a unei inteligenţe vaste.
Şi atunci, nu mă pot abţine a-mi închipui câţi scriitori adevăraţi, cu talent considerabil (nu veşnic wannabes, ca mine), au acelaşi d-efect asupra cititorilor grupaţi în armate curtenitoare, ce nu par a fi înzestrate cu prea mult discernământ. Dar mai ales asupra nefericiţilor şi suficienţilor hermeneuţi de blog. Adică, şleahta aceea întotdeauna flămândă de "interpretare definitivă", maniheistă, de citare trunchiată, de speculaţie comodă, de bătut câmpii cu graţie şi cu risipă de vocabular, sărituri căpreşti printre termeni de specialitate, legaţi între ei cu nerodnică sămânţă de scandal. Minciuni argumentabile.
Cât de uşor poţi înşela, dacă stăpâneşti bine arta scrisului! Ce numeroşi sunt aceia care stau cu gurile căscate ca să le picure scamatorul-scriitor semi-ideile şi pseudo-trăirile lui! Gata să-l "completeze" - hermeneuţii, teologii, istoricii de artă, criticii - cu intervenţiile lor jalnice, dar ce bine ambalate ("Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor", Ioan, 38). Acolo unde autorul lasă o intenţionată pauză, sar o sută să o umple cu înţelesurile lor mărunte, dar trufaşe, cu larma lor sperioasă. Totul din cârpita fală care ne împinge să credem că, între raţiune şi simţire, e mai onorabil pentru "progresul" omenirii (şi pentru al său self-esteem) să dăm câştig de cauză raţiunii. Adică, obsesiei noastre pustiitoare de a încadra, de a secătui mlaştini, de a asfalta şi instala balustrade, de a explica, de a interpreta şi atunci când e limpede că adevărul brut se lasă citit doar cu ochii inimii. Timp în care cuvintele ticluite trădează şi îndepărtează orbeşte.
Îmi amintesc de dobitocia mândră de care cineva (un "cruciat de bibliotecă" în căutare de justificări pentru renaşterea unui Creştinism brutal) dădea dovadă pe bookblog, comparând, fie şi pe jumătate sarcastic, dar cumva cu satisfacţie, Apocalipsa biblică (dar şi pe sfinţii: Gheorghe, Dimitrie, etc.) cu Rambo IV sau alte (personaje din) filme violente, oligofrene. De-alde ăştia găsesc mereu adepţi fanatici, de sine numiţi "conservatori" (dacă nu, legionari retardaţi), şi largă ascultare între cei ce "stau să picure." Înguşti, psihotici cu modele familiale, probabil, prea traumatizante pentru a permite - la maturitate - minţii lor să zburde, nu sunt capabili să Citească cu sufletul neînjugat Cartea (Scriptura), ci doar ca pe o sumă de norme penale pentru tâmpiţi. Încearcă cu scremete şi chinuri să lămurească de Nelămuritul. Şi eşuează în ridicol şi în fanatism. Adică, nimic nou, ceea ce omul face de când i s-a pus Cartea în mână. Atâta a priceput el din Ea: că-L poate ispiti şi cumpăra cu "indulgenţe" teologicale sau cu sabia pe Dumnezeu.
Un soi de băţos şi caraghios "umblat în noapte" cu închipuirea că "limba aleasă", rostirea elegantă pot ţine loc de Făclie divină.
Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; 5. Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? 6. Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aiba de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. 7. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. (Evanghelia după Ioan)