Stateam aplecata peste masa, cu bratele dezgolite infrigurate de la atingerea lemnului, lucrand la o scrisoare abia inceputa. Lasasem unicul bec din camera sa arda o noapte intreaga si nu pentru ca scrisesem, ci pentru ca insomnia imi domina incaperile sufletului, ca o batrana care-si mangaie nepotii somnambuli si ii trimite in camerele lor stighere. Ma arsese prea tare neastamparul zilei si osteneala se asternea gratios peste mine fara vreun efort deliberat sperand ca somnul devenit dintr-o data miere, sa vina de aproape, sa-mi cada peste pleoape si sa se priponeasca acolo suficient incat sa ma odihnesc. Ma dureau pleoapele si voiam sa scriu ori sa inchid ochii insa daca incercam sa privesc foaia de marmura dezgropata, voiam sa dorm… iar daca priveam marginea patului simteam cum amintirea ultimului somn pastra ceva din parfumul abia amintit al ultimei scrisori trimise. Mirosul camerei devenise atat de apasator, incat m-am ridicat ca din betie si am deschis geamul-sacrilegiu-lasand aerul curat sa napadeasca dormitorul cufundat in neliniste.