Ieșisem din cabană înainte de somn. Cerul se împlinise de stele, mare, negru, se răsfira peste lacul gol. Poate apare și aurora, mă gîndisem eu. M-am apropiat de marginea lacului (crecuse un mic fior în mine la amintirea celor întîmplate de peste zi), dar simțeam că nu mor în noaptea asta și am călcat pe lac. Am făcut cîțiva pași, și apoi încă cîțiva, mă îndepărtasem de glasurile cabanei și precum un copil, m-am culcat pe spate cu fața spre stele, în gura lacului. Am desfăcut mîinile lateral și îmi țintisem privirile în înaltul cerului. Eram într-un mormînt alb, strălucitor, de zăpadă.