Intr-o dimineata de septembrie m-am speriat privindu-mi palma din care, misterioasa si tacuta, ma privea cu ura o steluta. Aparuse cumva ca din neant, in cutele fine ce se intrepatrund speriate precum strazile haotice ale unui oras zgomotos. Sa fi fost acolo dintotdeauna, n-as crede, dar ma tem sa cred ca a aparut deodata, gravata in pielea mea de strugure blond. Inlocuieste pur o absenta dorita, dar nu-i suficient de vesela pe cat mi-as dori, iar sufletul pare ca-i e acoperit de carbune negru, vibrand adesea a semne de intrebare, tresarind ca o frunza in vant cand cineva ii sufla o vorba mai aspra. Si cum ai putea sa-i vorbesti asa stelutei mele cand buzele ii sunt arse si tremura a indurare, iar ochii a caror culoare nu mi-o amintesc adapostesc in caldura lor o frumusete dureroasa, de stejar doborat de furtuna?
Uneori mi-e dor de ea si n-o pot gasi printre liniile din palma mea, e un parfum abia intalnit si regasit intr-un metrou aglomerat. Nimic din otelul metroului nu-mi amintea de ea, insa complexitatatea fiintei ei fragile ma ducea prea des cu gandul la o intreaga harta a lumii, gata sa tresara la fiecare atingere, gata sa convietuiasca umil cu fericirea mea.?. Si totusi.
Ma iubeste trista cu docilitatea unei femei de casa buna, palind in adancurile mele. Si-mi poarta de grija chiar si cand nu-mi aude glasul ori rasul agitat, bataile inimii sau vibratiile nervilor iritati.
Steluta mea are un suflet ca o liniste de ploi in ferestre si a unui foc dintr-o soba veche ce recapata umba tacerilor de odinioara cand casa este tacuta. Si are un nume atat de frumos, draga mea M. …