Delirul de Marin Preda

Mi-aș fi dorit să existe o continuitate în povestea lui Ștefan al lui Parizianu.
Mi-aș fi dorit să-l văd întorcându-se în sat, la Ioana.
Și mi-aș mai fi dorit ca ea să-l fi așteptat.

Personaj fantastic acest al lui Parizianu, doar că deloc genul meu de bărbat.
Nu am încredere în cei care printr-o lovitură genială de noroc, ajung de jos, de la sărăcie lucie, în societatea înaltă, sărind într-o secundă trepte pe care altora le ia vieți să le pășească.
Cred că fiecare este făcut pentru clasa lui socială. Și dacă plimbarea oamenilor mari prin lumea mică e tristă, privită dintr-o parte, încercarea celor mici de a se simți confortabil în lumea mare e de-a dreptul penibilă.

Povestea băiatului venit de la țară și ajuns cineva în lumea presei e atât de răspândită azi.
E povestea naivilor ajunși să trăiască prin meseria lor cu viața celor de sus.
E povestea jurnaliștilor care au ajuns la periferia înaltei societăți și așteaptă. Știri, atenție.

Delirul e superb. Cu istorie multă, despre Hitler, Stalin, Antonescu.
Război, pe bune. Cu părțile lui grotești.
Ororile regimurilor criminale și viața oamenilor simpli, care continuă, orice ar fi. În sat, în gări, în trenuri.
Scena de dragoste de la începutul cărții e superbă. De un erotism rustic care taie respirația.
Recomand cu drag.

De reținut:
– Dacă pe toate trebuie să le înțelegi numai după ce ți se spune prin viu grai, atunci mintea la ce mai folosește?
– Sunt prea mare, psihologic vorbind, pentru a mai face pe elevul.
– Cei mai răi naționaliști sunt străinii.
– La sate nu se face poltică, se face gospodărie, administrație.
– Să-l văd pe copilul meu cu ochii sticlind de servilism, îndoindu-și spinarea. Mai bine nu-l fac.
– Nu e liber cu adevărat, cel ce se bâțâie prea mult pe această lume să nu-și piardă viața. Nu oricum merită să trăiești.
– Uneori în ciuda potrivelii și a înțelegerii un mâl tulbure de complexe ne poate chinui și în cele din urmă despărți de cineva căruia n-avem niciun reproș să-i facem.
– Pe această lume e atât de greu să găsești ceva care nu cedează la prima ciocnire, la prima neînțelegere.
– Vorba lui Hamlet, dacă e acum, nu mai e altădată.
– Cu cât urci mai sus, aerul se rarefiază, viața devine abstractă.
– Așa se face că acțiunile noastre pot fi inspirate de diavol și credința noastră să fie în Dumnezeu.
– Istoria e pasionantă după ce faptele care o compun au trecut.
– Te iubesc atât de mult încât nici nu mă mai gândesc la tine, așa cum câteodată nu ne mai gândim că există soare pe cer, știm că e și că el e viața noastră.