De-ai ști…

De-ai ști ce iluzii țese sufletul meu,
De-ai ști ce planuri își face inima mea
De-ai ști cât de himerică îmi pare propria existență
Deși mereu eram o conștientă înrăită

De-ai ști cât nu mi-am dorit să plec
Și cât de mult ne visam în doi
De-ai ști cât de copil pot fi
Și câte lacrimi vărs fără rost
De-ai ști cît de tare urăsc singurătatea
Și de câte ori mi-am imaginat-o alungată de tine

De-ai ști ce mlaștină am în suflet
Al oceanului de mult secat
De-ai ști cât de proști sunt îndrăgostiții
Și cât de nemiloși sunt ceilalți

De-ai ști?
Ce ai face?
Sau, ce nu ai face?

Greșesc, greșesc scriind acum, greșesc cerșind ceva ce niciodată nu se merită a fi cerșit

De-ai ști…

De-ai ști cât de profunde îmi sunt gândurile
Și ce infinită mi-e iubirea

Iubirea, pff, ce prostie să iubești doar tu, ce prostie să mă iubești, atunci când eu nu o fac…

Asta gândești, nu?

Oricum, e ultima dată, ultima dată când mai cerșesc, ultima dată când mă umilesc în fața iubirii, ultima dată când îmi mai eliberez sufletul…

Dar tu, de-ai ști, ce ai face?