Ну, вот и все. Sau cui îi trebuiesc casele de cultură când avem PMAN?

Sunt două categorii de oameni: cei care împart oamenii în categorii și cei care n-o fac. Permiteți-mi, cu această ocazie, să zic că sunt oameni care au fost și oameni care nu au fost la concertele din PMAN, finanțate de Renato Usatîi. În același timp, sunt oameni care organizează evenimente culturale în casele de cultură și sunt alții care fac în incinta acestora discoteci. Vorba bancului: „-Știi bancul despre coincidențe? – Nu! – Ce coincidență, nici eu!”.

Dar s-o luăm de la început

Casele de cultură – 1234 la număr – erau cândva niște adevărate spații de culturalizare colectivă. Acum, jumătate dintre acestea necesită reparații urgente și sunt privite ori ca ruine sovietice, ori ca spații numai bune de transformat în localuri comerciale. Și asta în pofida proiectelor de reabilitare. Mai mult, statisticienii au inventat un termen pentru ceea ce se întâmplă la noi – „cămine culturale invizibile” – prin acesta pot fi descrise casele de cultură ce nici măcar nu există în datele statistice și sunt într-o stare jalnică, iar pentru locuitori și autorități sunt ca și inexistente. La momentul prezentării datelor statistice, doar 5 la sută din toate casele de cultură existente în Moldova erau considerate „excepționale”, adică determinate de prezența unor persoane de excepție, cointeresate în dezvoltarea culturii în localitate. „Acesta poate fi directorul căminului cultural, primarul, amatori locali sau un artist”, scrie în prezentarea raportului.

Nu demult s-a organizat chiar și o dezbatere publică la tema „Casa de cultură nu se vinde”. S-au pus mai multe întrebări. Să facem ceva cu ele sau să le lăsăm de izbeliște? Organizăm înmormântări, nunți, cumetrii, dar desigur și festivaluri în casele de cultură? Sau le demolăm, le ștergem de pe fața pământului, fiindcă sunt simboluri ale URSS-ului, lăcașe de propagandă politică, etc.?

Estonia, Bulgaria, Polonia ne învață că se poate, totuși, de făcut ceva cu aceste spații, că pot fi remodelate astfel încât să asigure populaţia cu servicii culturale şi sociale. Iar Ministerul Culturii ne zice că și în Moldova poate fi așa, doar că până acum nu s-au găsit bani și oameni calificați pentru asta. Cu această ocazie, a fost realizată și Strategia de descentralizare, în care se pune accentul pe păstrarea funcţiei culturale a casei de cultură, chiar dacă aceasta poate fi transformată în centre comunitare multifuncţionale, cu riscul de a lichida mai multe case de cultură, desigur.

Până se găsesc bani, până se clarifică cine trebuie să facă asta, s-a găsit un om necalificat, dar cu bani. N-are omu’ treabă cu strategii, lui îi pasă de oamenii care duc dorul caselor de cultură, al filmelor indiene, dar și al artiștilor.

Cui îi pasă de casele de cultură, când Usatîi o aduce pe Sofica, pe iubitul și adoratul Stas? Cu siguranță nu celor care s-au îmbulzit în PMAN sau în fața micilor ecrane. Ce să mai vorbim, Moldova și-a găsit eroul?!

În loc de concluzie:

The post Ну, вот и все. Sau cui îi trebuiesc casele de cultură când avem PMAN? appeared first on Bloguvern.