Din totdeauna am simțit o pasiune pentru filmele istorice, cele care redau realitatea pe care noi nu am putut-o sesiza. Un film de o potriva artistic și istoric este ,,The book Thief”, sau ,,Hoțul de cărți”. Bazat pe nuvela ,,Briliant”, filmul relevă istoria unei fetițe pe nume Liesel, o pată de culoare aurie cu totul specială și curajoasă, care a reușit să marcheze viețile tuturor celor pe care i-a iubit, atunci cînd a fost trimisă într-o familie adoptivă din Germania, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Puterea magică a cuvintelor dar și spiritul de luptător au ajutat-o să evadeze din ororile timpurilor și să pulsesze fericire în viața grea a familiei Hubermann,( familia sa adoptivă) .
Acest film m-a cucerit prin însuși menirea lui de a face omul să înțeleagă necesitatea cuvînului ,,speranță”. De altfel, inima şi sufletul, precum şi triumful şi perseverenţa, sunt motoarele filmului, care este bogat în teme şi personaje în care se va regăsi fiecare generaţie. O ilustrare emoţionantă a capacităţii spiritului uman de a face faţă vicisitudinilor, această poveste optimistă înfăţişează contrastul dintre inocenţă (întruchipată de Liesel) şi tirania omniprezentă care a marcat epoca respectivă şi patria ei.
O notă deosebită o are vocea naratorului, care este MOARTEA. Iată cum își începe firul narativ acest personaj:
,,Un mic amănunt. O să mori. În ciuda tuturor eforturilor nimeni nu este veșnic. Îmi pare rău să îți stric dispoziția. Sfatul meu este, cînd timpul va veni să nu panichezi. Nu pare să te ajute. Cred că ar trebui să mă prezint cum se cuvine. Dar, din nou, o să mă cunoști, curînd. Nu înainte să ți se scurgă timpul, desigur…Politica mea este să îi evit pe cei vii, deși cîteodată nu mă pot abține.”
Nu voi face un rezumat al filmului pentru a-i reproduce conținutul, pentru că sper că v-am tentat destul ca să doriți să-l vizionați, și e cunoscut faptul că o imagine face cît 100 de cuvinte. În schimb voi face o retrospectivă a notițelor mele, pe care le-am însemnat din fugă să nu uit amalgamul de culori și idei survenite în urma vizionării. Iată care sunt cele 5 motive de ce trebuie să vezi acest film:
1. Ai posibilitatea de a vedea ilustrat foarte subtil puterea înălțătoare a cărților, vezi metamorfoza de la alfabet la obsesie literară pentru cunoaștere.
2. Am rămas profund impresionată de relațiile inter-personale, mai cu seamă atitudinea tatălui-vitreg, Hans, supranumit omul-acordion, care a tratat-o pe Liesel ca pe o mică prințesă, spunîndu-i chiar: ,,Maiestatea Dumneavoastră”.
3. Am notat bunătatea și receptivitatea familiei Hubermann, care și-a riscat viața pentru a salva un tînăr evreu, pe nume Max. Tînărul care le-a deschis fereastra bucuriilor familiale, cu toate că această fereastră era pentru totdeauna impenetrabilă pentru el. Iată ce i-a scris Liesel după ce el a plecat:
,,Tot ce am învățat este că viața nu face promisiuni. Așa că mai bine aș începe… Întotdeauna am încercat să ignor asta, dar am știut că toate acestea au început cu un tren, zăpada și cu fratele meu. În afara mașinii lumea era aruncată într-un glob de sticlă plin cu zapadă. Iar într-un loc pe nume strada Heaven, mă aștepta un barbat cu un accordion, și soția sa care bombanea tot timpul. Ei își asteptau noua lor fiica. El a locuit sub scările noastre precum o bufnita tăcută, fără aripi, pînă cînd soarele i-a uitat fața. Cartea plutea în jos pe rîu, precum un pește roșu urmărit de un băiat blond.”
Pentru Max, care mi-a dat ochi.
4. Am sesizat o frumoasă reliefare a prieteniei, a unei relații sincere și nevinovate dintre Rudi, băiatul din vecinătate, și Liesel, dar și dintre Liesel și Max. Prietenia datorită căreia cuvintele au prins viață. Cele care reprezintă diferența dintre oameni și o mînă de lut.
5. Am profitat de ocazia să observ curajul și verticalitatea a 2 copii, 2 suflete tinere care rîvneau viață și care au putut să strige în gura mare: ,,Îl urăsc pe Hitler”.
Le dau perfectă dreptate, pentru că ei aveau tot dreptul să-l urască pe cel care le-a omorît părinții, le-a ars cărțile, le-a distrus viitorul numai pentru setea nebună de putere. Cele 2 suflete care nu doreau să fie sclavi ai ruinelor, dar care mai tîrziu au devenit jertfe ale cenușei, singura urmă lăsată de Hitler. Cenușa care urma să fie spulberată de vînt și uitată de ani. Și eu îl urăsc pe Hitler, îl urăsc pentru toate viețile pe care le-a dăruit morții drept cadouri, cadouri care s-au dovedit a fi mult prea generoase.
P.S. Acest film mi-a servit și drept sursă de provocări, deci iată ce întrebare cochetă am extras: ,,Dacă ochii tăi ar putea vorbi, ce ar spune?/ If your eyes could speak, what would they say?”, dacă aveți răspunsuri interesante, vă aștept opiniile în comentarii.
Filed under: Cărţi.Muzică.Filme
