,,Cu chei la gît, juliți în coate și fără teama de a greși. Copii am fost, copii rămînem, mereu copiii cuiva vom fi.”
Decorul: O zi caldă de vară, în curtea casei, pe o bancă stau așezați un tată și un fiu. Tatăl este absorbit de povara anilor, și admiră rezervat frumusețea din jur, totodată ascultînd ciripitul păsărilor. Fiul citește cu atenție un ziar. Dintr-o dată, tatăl observă ceva, dar nu înțelege ce, și întreabă:
-Ce este aceasta?
-O vrabie, răspunde fiul dezinteresat.
Prinvind-o atent, tatăl întreabă din nou:
-Ce este aceasta?
- Ți-am spus numaice. O vrabie, răspunde fiul deranjat.
Vrabia a zburat, și nu se mai afla în vizorul tatălui. Peste puțin timp ea se așeză pe iarbă, tatăl o observă și întrebă din nou:
-Ce este aceasta?
-O vrabie, tată! O vrabie! V-R-A-B-I-E!, a exclamat fiul, vădit iritat de întrebare.
-Ce este aceasta?, întreabă tatăl din nou.
-De ce faci asta?, strigă fiul, ieșindu-și din fire. Ți-am spus de mai multe ori că este o vrabie. Ce nu înțelegi?!, este ultima replică a fiului, care, pe cel mai ridicat ton îi reproșează tatălui curiozitatea sa. Peste cîteva clipe, tatăl se ridică încet și pleacă.
-Unde te duci?, întreabă alarmat fiul. Tăcere…
Tatăl se întoarce cu un jurnal în mînă, îl deschide pe la mijloc și il dă fiului să-l citească.
-Cu voce tare!, îi spune tatăl.
Iată ce conținea acea pagină din jurnal:
,,Astăzi fiul meu cel mi mic, care cu cîteva zile în urma a împlinit 3 ani, stătea așezat împreună cu mine pe o bancă din parc, cînd, în fața noastră s-a așezat o vrabie. Fiul meu m-a întrebat de 21 de ori: ,,ce este aceasta?”, și eu am răspuns de 21 de ori că este…o vrabie. L-am îmbrățișat de fiecare dată cînd îmi adresa aceeași întreabre, din nou, și din nou, fără a mă înfuria, iubindu-l mai mult cu fiecare îmbrățișare pe micul meu băiețel .”
Se îmbrățișează.
SFÎRȘIT.
Oamenii de lîngă sunt cele mai blînde și calde ființe. Ei au depus fluturașii din sufletul lor, pentru ca noi să îi recunoaștem în natură. Ei nu au cerut niciodată recompensă pentru nopțile nedormite, și sutele de răspunsuri date la aceeași întrebare. De ce atunci cînd ei depind de răspunsul nostru, noi ne enervăm, îi cicălim, sau îi ignorăm sub pretextul că nu avem timp?! Dar cum rămîne cu timpul lor, ați calucat vreodată timpul petrecut de mama sau tatăl vostru timp de 20 de ani cît a fost lîngă voi, (în minute) ? Cu siguranță că nu ați făcut-o…de ce atunci ale voastre 10 minute costă mai mult decît ai lor 20 de ani din viață? Sau poate clepsidra voastră măsoară în alt mod timpul?
Concluzia: Prețuiți orice clipă petrecută alături de ei, pentru că viața voastră nu e un fluture sau o vrabie, viața voastră este omul de lîngă, cel care te-a legănat, ți-a citit povești, te-a învățat să recunoști acel fluture sau acea vrabie.
P.S. Acel om de lîngă pentru mine este mama. Ființa care m-a învățat să văd lumea cu sufletul și să mă rog îngenunchindu-mi inima. Scumpa mea mămică, atunci cînd mă vei întreba: ,,Ce este aceasta?”, promit solemn să răspund de fiecare dată cu mai multă tandrețe și iubire decît am spus-o vreodată. Te iubesc pînă la Doamne, Doamne și înapoi, ți simt lipsa, mi-i dor tare, și te aștept cu drag să mergem la plimbarea inimilo noastre, pentru că fluturașii noștri deja ne așteaptă. Înger păzitor ție și scumpului tătic, pentru că vă iubesc!
,,Așa e cînd te macină dorul de omuleți plăpînzi”
sursa foto: facebook.com/fotografiidecitit/photos_stream
Filed under: InSpIrAt
