Azi dimineaţă am avut surpriza să-mi aud colegele de la serviciu discutând despre homosexualitate, la mişto, aşa cum se obinuieşte pe la noi. Contabila s-a referit la zvonurile care circulă pe seama lui Chirtoacă că ar fi homosexual, spusele ei fiind urmate de chicote şi zâmbete ironice sau sceptice. Am decis să mă implic şi eu în discuţie, chiar dacă ştiam că intervenţia mea va fi interpretată ca un interesată, in cauza sua. “Şi ce ar fi ceva extraordinar în aceasta? Primarul Parisului şi al Berlinului sunt doar homosexuali declaraţi, iar căsătoria între persoanele de acelaşi sex a fost deja legalizată în unele ţări europene. Nu ar trebui să ne preocupe mai degrabă capacităţile profesionale ale unui demnitar decât activitatea sa din alcov, care ţine de viaţa intimă? Este adevărat că, în RM, zvonurile în cauză sunt lansate mai ales în preajma alegerilor, în special de către Roşca, pentru discreditarea rivalului politic…”, le-am spus eu pe un ton puţin iritat. “Ei, se arătă una din ele mai neîncrăzătoare, căsătoria de-acum chiar că e o prostie”, făcând între timp un schimb de priviri complice.
Dar discuţia s-a întrerupt la fel de brusc, cum şi începuse, pentru că respectivele au remarcat că pot vorbi liber şi dezinhibat la subiectul în cauză, şi cu argumente solide. Mi-a părut ciudat, deşi cred că nu ar fi cazul, că cea dintre ele care se pretinde intelectuală, cu ifose, este cea mai homofobă şi mai deranjată de fenomen.
Iar eu mă uitam amuzat la ele, amintindu-mi cum, dimineaţă, venind din provincie cu trenul, ne-am delectat cu un bărbat extrem de viril, timp de o oră şi jumătate (până am ajuns la Chişinău), cu un petting pe cinste. Nu ne păsa, chiar dacă unii se uitau la noi ostentativ. De ce adică ar fi trebuit să ne deranjeze? Cu ce aş fi mai prejos decât heterosexualii, care se simt la ei acasă pretutindeni?
Iar după ce trenul a ajuns în punctul terminus, fiecare a mers în drumul său, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Deşi, într-adevăr, nu se întâmplase nimic…