“35 de lei”

*****

S-a întâmplat exact ca în piesa ceea: „Taxi, du-mă unde vrei…”

M-am urcat vorbind la telefon. Nu ne certam, dar nici nu pot spune că tonul era unul normal, omenesc, obișnuit, drag sau calm. Prin oglinda retrovizoare șoferul m-a privit și a pornit. Am cotit spre Ștefan cel Mare și cu o viteză ce nu depășea 40 km, am traversat întreg bulevardul. Și aici m-am pierdut, am dispărut, am trecut în lumea vocii pe care o ascultam venind dintr-un alt capăt de oraș, prin intermediul telefonului. De câteva ori am încercat să vorbesc, să explic, să argumentez, dar eram întreruptă și trebuia să aștept, să ascult.

În tot acest timp, șoferul care mă ducea a înțeles că nu trebuie să stopeze nici măcar la vreun semafor, astfel riscam să sar. Din gânduri și din ceartă. Și brusc a hotărât să intre în joc. Am închis telefonul și am afișat un zâmbet care m-a trădat, ne-a trădat.

– Vreți să vă spun cum aș fi procedat eu în locul Dumneavoastră?
– …
– Aș merge până la capăt. N-aș mai lăsa loc de nimic, c-apoi să nu am remușcări sau păreri de rău.
– De ce suntem unde suntem, dacă ar fi trebuit să mă duceți în altă parte?
– Pentru că atât de atent ascultați, încât n-am vrut să intervin.

Toată povestea lui a început în momentul când n-a vrut să asculte. A ieșit și a trântit ușa, luând cu el și cele mai grele răspunsuri. Anii au trecut, dar nu și așteptarea. De fiecare dată când trecea prin Centru, își dădea întrebări în minte și tot în minte își răspundea: „Pentru că ai fost tânăr și prost.”

– Nu trebuie să existe compromisuri, pentru că peste ani, ele te rod. Și nu poți face nimic, mă auziți? NI-MIC! Eu sunt cel pățit și știu. Așa cum știu ce simțiți acum. Eu am trecut prin asta. Eu am fugit, dar n-am spus „Stop” și niciodată n-am mai avut șansa să o spun. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar să știți că e foarte greu să trăiești cu asta, cu gândul că ar fi putut fi altfel. Că am fi putut fi. Că astăzi încă am fi.

***

Eu trăiam „cearta mea” și șoferul retrăia viața lui. Nici o legătură n-avea una cu cealaltă. Dar omul a simțit nevoia să vorbească. Acel bărbat trecut de 45, încă dornic să o revadă, ca să-i spună cât de tineri și de proști au fost.

– La poartă, vă rog.
– Dar n-aveți cheie, să intru până la scară? Plouă, și sunteți în rochie.
– Cât vă datorez?
– 35 de lei.
– Dar ne-am plimbat de 2 ori prin Centru, cât eu vorbeam la telefon.
– N-are nici o importanță. M-am plimbat eu, Dumneavoastră m-ați ascultat…

Câte odată suntem atât de absorbiți de tot ce se întâmplă, încât nu observăm oamenii de lângă noi. Și când întâlnești o altă poveste, nu neapărat asemănătoare cu a ta, simți nevoia să compari, să-ți remintești detalii care au contat atunci dar care nu-și mai au rostul acum. Și ajungi să te plimbi, de câteva ori pe seară, pe aceiași stradă, poate-poate … Sau prin aceleași gânduri, poate-poate…

Eu tare rar merg cu taxiul. Atât de rar, încât atunci când sunt întrebată adresa, prefer să arăt stânga-dreapta, iar la stânga și înainte. Așa, pentru conversație cu șoferul, care simte și el nevoie să vorbească. Pentru un 35 de lei, care atunci când îi dai, te faci cu încă o lecție învățată.

Întâmplarea aceasta nu este despre mine și nici măcar nu este despre un șofer de taxi. Această poveste este despre noi toți, atunci când nu știm să ne oprim la timp și ajungem să trăim. Pur și simplu să trăim, cu gândul că poate-poate…

**********

scris pentru alllady.md