Miroase a dragoste (Guest post)

     Deseori împreună cu fratele mai mare furam câteva minute din arşiţa insuportabilă a zilelor de vară, doar pentru a ne retrage câtu-şi de puţin la răcoarea primului dătător de umbră pe care-l întâlneam în cale. Apa proaspătă şi rece pe care o savuram cu plăcere şi nesaţ, răsfoia una după alta pagini pline cu amintiri năstrușnice din lumea noastră. Uite așa în mijlocul nostru erupea vulcanul bunei dispoziţii împroşcându-ne pe amândoi cu o doză bună de râs. Dar pe cât de uşor totul se dezlănţuia, tot așa își urmărea şi încetarea, iar asta de fiecare dată la nevinovata poruncă a mamei de a relua munca tocmai abandonată.

      Printre zecile de pozne ce încă şi astăzi nu grăbesc a se porni pe calea uitării, iertarea mamei şi-a făcut loc cel mai bine de fiecare dată. În astfel de situații eu şi fratele mai mare, făuritorii evenimentelor surprinzătoare din cadrul familiei, primeam în dar iertarea ei ca pe un balsam vindecător extras direct din floarea dragostei de mamă. Desigur că nu trăiam în grădina Eden – locul prezenţei divine – ci în familia Fomiciov, unde la pachet cu balsamul vindecător veneau şi sarcinile indiscutabile, constituind ore bune de lucru prin curte sau studii aprofundate, toate supravegheate minuţios de ochii blânzi şi iubitori ai bunului nostru judecător – mama.

    Aveam vre-o unsprezece ani, fratele ceva peste doisprezece, când într-o dimineaţă însorită de duminică mama ne trezi din somnul nostru devenit  peste noapte prieten de nedespărţit, pentru a ne atenţiona că mergem la serviciul de închinare. Nu obişnuiam să refuz invitaţia mamei, în special eu că fratele de cele mai multe ori se lăsa biruit de somn şi o sfârşea prin a rămâne singur acasă. În duminica aceea însă m-am făcut şi eu părtaş deciziei lui şi împreună am rămas pentru a savura din plăcerea somnului de dimineaţă. Știindu-ne singuri –  situaţie la care nu se ajungea atât de uşor în cursul săptămânii, am părăsit în grabă plăcutul aşternut pentru a da viaţă celor mai năstruşnice ideii – de altfel imposibil de realizat în prezenţa mamei. Lipsiţi de orişice supraveghere, nu a durat prea mult ca priveliştea curată a celor două camere să i-a apropiata forma a unui teren tocmai părăsit de un victorios grup de ostaşi. Ba chiar mai mult, am încununat într-un final priveliştea deja suficientă pentru o pedeapsă dură, cu o băltoacă destul de mare formată din simpla neatenţie în manevrarea cănii de apă potabilă, bine venită pe câmpul nostru de luptă chiar pe covorul din camera mamei. Evident că lupta a încetat şi deja au început dezbaterile – cum ar fi mai eficient şi rapid de mascat întreaga situaţie înainte ca portiţa să fie deschisă şi mama să vadă întreaga noastră „operă de artă”?

        Poate ca orişicare alţi copii de sub soare, la năzdrăvănii ne pricepeam cel mai bine, dar impasul în care ne găseam ne era străin în ce-i priveşte rezolvarea şi peste puterile noastre de-al readuce la forma iniţială. Aşa că, am pus în aplicare planul „B” – aşa numita rezervă umană întotdeauna la-ndemână pentru a scoate nefericitul muritor din impasul său. Am pus deci mâna pe covorul ud şi cu mari eforturi l-am atârnat pe frânghia din faţa casei, ferm convinşi de faptul că pentru cel puțin o oră razele de soare vor da mai mult prin curtea noastră decât prin ale vecinilor. Mai mult de atât, pentru a înmuia inima mamei, doi „poieţi” au luat câte un pix în mână şi au dat naştere la câteva versuri ce urmăreau o singură idee: „iartă-ne mamă!”

       Când în sfârşit dreptul nostru judecător a deschis portiţa şi martorii tăcuţi de prin casă şi de pe frânghie i-au vorbit, noi, singurii şi cei mai vinovaţi, după o binemeritată mustrare am auzit  şi sentinţa: „deplin iertaţi!”.

        Astăzi când spun copilărie, revăd una după alta situaţii similare, clipe din care fără îndoială am învăţat de fiecare dată că dragostea, indiferent de cantitatea lacrimilor vărsate,  oferă iertare la fel cum şi floarea din grădină oferă parfum trecătorului ce-l cere.

       Azi anii copilăriei sunt undeva departe, poate ușor prăfuiți pe paginile vieții care abia așteaptă să fie deschise, iar atunci când aceasta se întâmplă, un zâmbet nevinovat și plin de copilărie începe a prinde formă pe chipu-ți încărcat de ani și experiență. Zâmbești tăcut gândind departe. Ești tu, copilăria ta și un șirag de șoapte ce se desprind de pe buzele-ți tăcute – miroase a dragoste…

Un articol realizat de Sergiu Fomiciov