Uneori mi se întîmplă să răspund la întrebarea ”tu ce mai faci?” cu o tiradă despre o carte pe care o citesc cu insistențe lipsite de bun-simț adresate interlocutorului de a citi și el cartea care m-a vrăjit pe mine.
La analiza posterioară a discuției îmi dau seama că sunt insuportabilă și îmi promit că mă lepăd și las oamenilor dreptul de a alege. Dar de fiecare dată fac la fel.
Cu ”Lorelei„ de Ionel Teodoreanu m-am întîlnit de două ori.
Prima dată o împrumutasem de la bibliotecă. Mi-a dat universul peste cap. A fost prima lectură care mi-a explicat ce e iubirea dintre bărbat și femeie, și, mai mult, cum funcționează o relație. Am certat și adorat în același timp transformarea femeii îndrăgostite atunci.
După aceasta incursiune în sufletul meu cartea a fost citată intens de subsemnata. La ceai cu fetele, la orele de literatură, în dialogurile interioare.
Mi-am regăsit cartea în ultimul ianuarie.
Gustul lecturii a fost diferit. E românească. Cu rotunjimi de fraze care încălzesc. Și cu iubire cu miros de tei.
Am recitit cu creionul în mînă. Să rup frumosul. Nu mi-a ieșit că era mult prea mult și cartea începea să semene cu manualele de la civil.
Și totuși cîteva frînturi aici-
Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă şi se întorc, ducând şi aducând primăvara? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acele, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta. Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.
Pe harta răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinilor care-l caută.
Viaţa e în tine cu tot materialul ei brut, aşteptând descoperirea esenţelor ei şi transfigurarea lor prin chimia creaţiunii literare. Dar între timp, cu toate că nu mai participi la viaţă ca până atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiţi. O trăieşti numai marginal ca spectator.
