Pace la Peja

Ce chestie… O fi vorba de locația Priștinei la marginea fusului orar? Se crapă de zi pe la 4-5 dimineața. Când mă trezesc la 6 soarele e sus și eu aștept să sune deșteptătorul. Dacă văd că nu sună, dau să verific. Mai am o oră. Ce fac? Dorm? Zic că dacă tot mai trezit dimineața devreme, hai să trag o raită până la Peja.

O iau pe jos până la stația de autobus, ajung exact la țanc – în 10 minute pornim! Urc. Deschid romanul lui Ismail Kadare. Adorm. Deschid ochii – Peja. Un orășel de provincie la nouă dimineața în zi de duminică. Oamenii fac curat în fața tarabelor. La capătul străzii, munții Rugova își răcoresc tâmplele în spuma norilor. Merg în direcția lor până la ceva ce aduce a centru istoric. Nu e foarte antic. Un edificiu în stil austroungar plus Hotelul Dukagjini domină piața centrală. De-a lungul Bistriței e o zonă pietonală. O iau la pas pe lângă râu spre Patriarhia de Peć. Îmi aduce aminte de ceva… Pavić? Petrović? E posibil să fi fost menționat acolo (Avram Brancović îi scrie scrisoare patriarhului din Peć…)

Peć e denumirea sârbească a orașului albanez Peja (Pejë în albaneză). O enclavă, ca orice lucru sârbesc pe teriotriu kosovar, patriarhia e îngrădită de un zid păzit de forțe internaționale de securitate, suficient de înalt și suficient de extins ca perimetru. Teritoriul e într-atât de mare încât călugărițele să nu să se simtă captivele lui, deși la stilul lor monastic de viață, zău dacă le preocupă așa amănunte geopolitice. Totuși, nimeni nu-mi cere actele de identitate când trec prin poarta Patriarhiei. O cireada de vaci paște resemnată în propria-i eternitate. Sunt grase și frumoase. Plopii s-au aliniat în poziție de drepți de-a lungul drumului spre mănăstire. Macii roșesc sfielnic la marginea asfaltului. Arborii de pelin își spală pletele în apele Bistriței.

Mirosul e încântător. Încerc să-l citesc: flori de câmp, bălegar, iarbă verde, munții de peste râu, plăcinte puse la copt. Un miros de vacanță la țară care-mi aduce aminte de copilărie. Așa mirosea la Sângerei, uneori, când bunica cocea plăcinte cu vărzări.

Din vizitatori sunt doar eu și încă trei francezi. Nu dau buzna în biserică. Mă așez sub un dud și privesc pereții mănăstirii. Liniște și pace. Aflu mai apoi că dudul e bătrân de secole. L-a plantat Sfântul Sava cu 800 de ani în urmă. Gust din fructele lui și nu mă pot opri. Dulci și cărnoase, ele explodează la cea mai mică atingere. Sucul lor îmi face degetele sângerii. Le spăl la fântâna din curtea bisericii. Pereții bisericii au gustat și ei din dud. Pe porțiunile spălate cu var se profilează câteva fragmente cu sfinți.

Din interiorul bisericii se aude un cor de măicuțe. Intru. Văd că e vorba de un complex de biserici care au crescut lipite una de alta ca o familie de ciuperci după o ploaie creștinească. Cea mai veche e Biserica Sfinților Apostoli. A fost ctitorită în 1266 de arhiepiscopul Arsenie. Din ea se aude corul. În 1320 a fost apucată de un braț de biserica Sfântului Dumitru, iar cu un deceniu mai târziu, a fost apucată de celălalt braț de biserica Fecioarei Maria Îndrumătoarea. În incinta celei din urmă se află o icoană făcătoare de minuni. După spusele măicuței e din sec. I. A fost adusă de pe muntele Sinai din Egipt. Ultima – un genunchi de bisericuță, e cea a Sfântului Nicolae. E atât de mică încât trebuie să i te închini ca să intri.

Cumpăr șapte lumânări. Am făcut socoteala în minte, șapte mi s-a părut un număr rotund. Două pentru noi. Să fim puternici și înțelepți. Două pentru părinți. Să fie împăcați și sănătoși. Trei pentru copii. Să fie fericiți.