Aștept octombrie așa cum așteptam întâi septembrie în clasa întâi.
Mi-a scris prietena mea care mă așteaptă la Paris.
Am bilet pentru a doua lună de toamnă. Îl deschid în fiecare zi, îmi citesc numele, îl închid și mă rog să nu se sfârșescă planeta până atunci.
N-am fost la Paris de 5 ani, iar el este, indiscutabil, orașul meu de suflet.
Oraș de dor, de plâns, de speranțe și visuri, de lux și de sărăcie lucie.
Orașul în care am trăit de toate.
La Paris am iubit cel mai intens, cel mai dureros și cel mai colorat.
Și nu pentru că aș fi fost influențată de parfumul romantismului din jur, ci pentru că aveam 21 de ani, iar el era perfect.
Aștept să revăd Parisul cu emoția, cu frica, cu nerăbdarea cu care mi-aș scoate pansamentele de pe față după o operație estetică.
Mă tem să nu mă dezamăgească.
Nu orașul, pentru că orașele nu se schimbă.
Se schimbă/cresc/îmbătrânesc/obosesc doar cei care se perindă prin ele.
Mi-e frică de lipsa splendorii dintâi.
S-ar putea să mă uit prin jur cu aceeași privire indiferentă cu care îl văd la televizor.
Acum caut, cu sângele liniștit în vene, telecomanda ca să butonez pe alt post.
Nu vreau ca vocea lui să-mi tulbure echilibrul.
Aștept octombrie, așa cum așteptam augustul odată.
