ECOULUI RĂZBOIULUI DIN (1941 - 1945) NE    AMINTEȘTE SĂ PĂZIM PACEA! (povestire)

Ziua de 9 mai - zi de neuitat, de o importanță majoră pentru toate generațiile: foste, prezente și viitoare. Sfârșitul tragediei umane din 1941(1939) - 1945. Începutul unei noi și chinuite vieți după război, cu represiile staliniste pe deasupra în fosta URSS, și cu GULAG - urile locale în țările sistemului socialist (În România - Bărăgan). Memorarea celor morți. Memorarea supraviețuitorilor . Memorarea  eliberatorilor. Biruința ciumei hitleriste. Pomenirea morților noștri de război. 
    Și, dureroase, ne trecătoare crestături în memoria națiunilor . Cu cicatrici ne absorbabile. 
   ... Războiul din (1941 - 1945) nu a ocolit nici familia mea.

                                      1.

     Fratele tatei, un băiețel, a murit, jucându- te în câmp cu gloanțe, rămase după o luptă de lângă sat. 

                                      2.
   Fratele mamei mai mic, un flăcău de 18 ani, frumos, harnic și glumeț, a murit, când forțau trupele sovietice râul Oder. Cu el în regiment mai erau băeți din sat și unul din ei, care a văzut, cum a murit unchiul și a avut norocul să se întoarcă viu  de la război, i - a povestit bunicăi despre moartea mezinului ei. 
    Bunica și - a plâns fiul căt a trăit. Șalinca neagră de pe cap nu și - a mai scos - o nici odată.
    Iar când în parc, în centrul satului, a fost ridicat monument în cinstea soldaților, căzuți în război, unde era scris și numele fiului ei - Stăvilă Dumitru, bunica, deja bătrână, mergând spriginindu - se de baston, anul întreg aștepta ziua de 9 mai, să se ducă la Mitea.
Fiindcă la 9 mai, după miting, sătenii rămâneau lângă monument și făceau pomană morților lor de război.
   Își pomenea ea fiul și în fiecare sâmbătă, și la cimitir de Blajini, dar acolo nu era mormânt... Când era mai tânără, mergea la biserică, dar biserica fusese închisă , iar bunica devenea tot mai bătrână și neputincioasă, ca să poată ajunge la bisericile din Bolgrad, sau Colibasi, lăsate să funcționeze. Și acel monument, la care din an în an tot mai greu ajungea, îi ținea loc și de biserică, și de mormînt pentru scumpul ei copil, care de fapt nici nu se știe, dacă a fost îngropat. Monumentul îi devenise loc de intîlnire cu fiul, căzut în război.

                                       3.
   Fratele mamei  mijlociu, băiat de douăzeci de ani, a fugit de pe front cu câțva săteni și s - au întors acasă. Ei au fost arestați, duși în orașul ucrainean Bograd, ca să fie împușcați. Răsuna satul de bocetele mamelor, surorilor, neamurilor... Dimineață au fost duși cu căruțele, iar pe la chindie s-au întors acasă  pe jos, toți vii. Ordinul de împușcare s - a revocat. Ei au fost trimiși pe front.
    Apoi, el iar a fugit de pe front și a mai scăpat încă odată, ca prin urechile acului, de împușcare. Aceasta s - a întâmplat atunci, când sora lui, mama mea, i -a spălat izmenile și le - a atârnat la uscat afară, pe sîrmă în ogradă, fără să - și deie seama de un eventual pericol. . 
   Vecinii au raportat autorităților și au venit imediat activiștii, cum le zicea mama, caiafele satului, să facă percheziție.  Unchiul era ascuns în podul casei. Ca ghinion, nepotul de 3 ani, copilul fratelui mai mare, care era pe front, a fugit fuguța la scară să le arăte, unde este.          Mama, după vorbele ei, și - a luat iute nepotul de o... „aripă”, i - a cîrpit trei palme la cur și a rezolvat - o cu copilul.
    Mai complicat era cu activiștii, care se apropiaseră de scara, ce ducea în pod și se trimiteau unul pe altul să facă percheziție, temându - se că unchiul poate fi înarmat.
   Mama, fată tânără, dar curajoasă din fire, cît ai clipi din ochi înșfăcă toporul cu ambele mâini, se apropie de scară și cu glas hotărît le spuse activiștilor, că, dacă îi găsesc fratele în pod, ea pune capul ei la bătae în fața lor, iar de nu - ea cu mânile ei le tae capul la fiecare, care coboară din pod fără fratele ei!
   Activuștii nu au cutezat să urce în pod și unchiul iar a scăpat cu zile. Nu era pentru el lucrul acela murdar cu numele de „război”, dar a luptat si el, și moartea l - a ocolit. Era om liniștit și domol și așa și -a trăit toată viața.
                                        
                                          4.
   Bunica era dărîmată la pămînt de necazuri, dar trebuia de trăit. S - a luptat. Cu viața. Pentru viață.
    Ea mai avea un fiu la război, pe cel mai mare, spriginul casei. Bărbatul îi murise demul și ei amândoi au crescut cei trei copii mai mici. Ca apoi, pe toti trei feciori mari, să și - ii petreacă la război!
    Bine că mama, fata ei, cu bagajele gata făcute să fugă peste Prut, când s - a zvonit, că vin rușii și pe toți îi trimit în Siberia, -  bine că nu s - a îndurat de ea și a rămas, să ducă greul războiului împreună. Altfel, nu se știe cît ar fi rezistat bunica de una singură.
   Fiul ei mai mare a ajuns până in Berlin, a luptat până la capăt, până la biruință și ceva mai mult, căci după război a mai stat la Halhin - Gol, sub comanda mareșalului Jucov, a vegheat la granița noii lui patrii - Uniunea Sovietică. Căci Basarabia, fiind ruptă de  patria - mamă România, unde unchiul, după vorbele mamei, își începuse serviciul militar, devenise sovietică.
   Apoi a venit acasă de la război, din vorbele mamei, cam peste 2 ani după Biruință.
   În timp de pace Jucov chiar l - a ajutat pe unchi să își rezolve o problemă de rutină.
   În cinci ani de război, el a fost soldat  în armata română, apoi cu rușii, apoi cu nemții, apoi iar cu rușii...  A fost luat ca prizonier de război de către ruși, a stat in lagăr de concentrare la nemți...
   Iar după război, cât a trăit, a facut rezerve pentru zile negre...
    
  
                                     5.
    ... Mătușa mea, o fată tânără, pe atunci studentă la facultate, a fost dusă cu multă lume de către fasciști  în Germania la lucru.      Acolo a nimerit ca menajeră într- o bună familie germană, care a tratat-o ​​bine. Stăpînii ei il acuzau pe Hitler pentru holocaust.                 După proclamarea biruinței, ei au sfătuit - o pe matușa să facă cunoștință cu un ofițer sovietic și să se căsătorească cu el, pentru a reveni mai ușor în patrie.
    Mătușa așa a și făcut: s - a cunoscut cu un medic militar rus, cu mult mai in vîrstă ca ea, un om foarte cult. Familia lor promitea să fie trainică și fericită. Însă după ce s - au întors în Uniunea Sovietică, soțul ei a nimerit în valul arestărilor staliniste și a fost condamnat la 25 ani de pușcărie... A fost apoi eliberat, apoi reabilitat. Foarte tîrziu.
    
   Această tragedie, numită cel de-al doilea război mondial, nu a cruțat nici o familie din fosta Uniune Sovietică, din Europa și din    multe - multe - multe - multe țări ...


                                 6.   
     Buna mea cunoștință, regretata Antonina Terentievna Dudina, o rusoaică cu un destin uimitor, când trăia în Cahul, mi- a povestit multe întîmplări din viața ei de soldat de război. 
   Ea era pe atunci studentă a Academiei de Arte din Moscova...Îmi povestea cu glas tremurând, cum au venit după ea să o aresteze, ca fiica dușmanului poporului, deja împușcat...
   Însă nu au reușit să o găsească, fiindcă au ajutat - o profesorii și studenții să se ascundă. Apoi au dus - o pe furiș la gara feroviară, au „ascuns - o” în primul vagon al unui tren de marfă și Tonecica a plecat din Moscova, fără să știe unde va ajunge...
   A ajuns pe front. Nu a spus nimănui, cum a ajuns, a ascuns adevărul, ca să scape cu viață. Apoi s - a temut mereu. Până după anii 60, când i - a fost reabilitată familia.
   S - a inscris la cursuri de surori medicale și a trecut războiul, luptând și lucrând ca soră de caritate. A trecut prin multe pericole, fără cruțare, ca la război. Dar a supravețuit.
    A stat o noapte și la morgă cu contuzie. Au crezut că este moartă, însă ea în toiul nopții și - a revenit și a tot bătut în ușa, care s - a deschis abea dimineață... După cum îmi povestea ea, nu îi nimerea de groază dinte pe dinte în gură.
    Iar canonadele de război, îmi spunea că le visează și atunci, la vîrsta de 72 ani, pe care o avea.

    ...Îmi amintesc acum una dintre poveștile ei despre război. Terentievna spunea, că după bătălia de la Kursk, ofițerii germani din conducerea de vîrf a bătăliei, luați prizonieri, le povesteau soldaților ruși cauza înfrângerii lor. Motivul părea atît de incredibil pentru ostașii sovietici, încî toți, inclusiv și Terentievna, dădeau a lehamite din mână și ziceau: „Prostii!”
     Iar dupa prăbușirea Uniunii, când a început să creadă în mod conștient în Dumnezeu, ea ș - a amintit cuvintele ofițerilor germani capturați și nu îi mai păreau fleacuri.
     Potrivit spuselor ei , ofițerii prizonieri germani spuneau, că la Kursk au fost gata să lupte pentru a câștiga . Dar atunci, când  trebuia să înceapă ofensiva, - în zori de zi, sau pe seară - eu am uitat deja cum a spus ea, - de odată, pe cer dinspre răsărit, a apărut în fața lor Chipul Maicii Domnului, care le arăta cu mâina, că," Nu! "
    Și ei, credincioși fiind ( cuvintele Antoninei Terentevna ), au fost șocați de acest semn, nu știau ce înseamnă și ce să facă. Din acest motiv, nu au început ofensiva la ora programată, ce a și influențat la rezultatul bătăliei și al războiului .
    Există Dumnezeu!  Și ne vede pe fiecare.

     Veșnică slavă și închinăciune soldaților eliberatori și tuturor oamenilor, care au contribuit la victoria asupra ciumei hitleriste. Veșnică amintire tuturor oamenilor, care au murit în război, sau din cauza războiului din anii (1941 - 1945|). Dumnezeu să îi odihnească pe toți.   

      Eu doresc sănătate și luminarea ochilor minții tuturor conducătorilor tuturor țărilor mari și mici, tuturor puterilor și partidelor politice și nepolitice - Înțelepciune, Toleranță, Bunăvoință și Bun Simț, pentru a respecta regulile de pace și bună vecinătate cu toate țările vecine, pentru a păzi și a păstra Pacea și Viața pe scumpa și frumoasa noastră planeta Pământ.
    Mă rog pentru acest lucru și îndemn pe toți .

                   Autor: Eleonora.