Am avut şansa să aleg cărări liniştite.
Cu visuri lumeşti, cu sentimente incolore de ambele părţi şi cu un gol cât lumea ascuns de coaste şi zâmbet.
Aş fi avut certitudinea pâinii şi-a existenţei târâte de la un anotimp la altul. Aş fi tânjit pe acuns după prospeţimea ploilor de vară şi aş fi suferit ca un câine după atingeri de mână care taie respiraţia, după săruturi care opresc planeta.
De asta, aştept.
Aştept să cadă şansa ca un trasnet peste mine, fără să mă pună să aleg.
Să fie deninitiv, pe de-a-ntregul.
Ştiu că aşa va fi, pentru că niciun om nu trece prin lume fără a cunoaşte senzaţia căderii în gol de pe stâncă.
Dar până atunci, aştept.
Până atunci îmi cumpăr rochii verzi şi-mi pun verde de briliant pe răni.
