Nicoleta Esinencu scoate pete de pe creier

Nicoleta Esinencu, dramaturg-scenarist. Probabil, printre cei mai vestiţi de la noi, pentru că este talentată, pentru că spune lucrurilor pe nume, pe numele lor chiar. Montează piese care displac, ba mai mult, unul din teatrele noastre naţionale a primit o mustrare aspră (imaginează-ţi doar cât de dur sună) de la ministerul Culturii pentru o piesă de-a Nicoletei. Este incomodă. Nu se lasă redactată. Nouă ne place de ea, ne place să mergem la „Teatrul-Spălătorie”, vezi și tu mai jos de ce.

Tu nu ești pe facebook?

Nu. Nu sunt adeptul pierderii de timp, și a mâncatului la căcat, și chestia asta cu împărţirea datelor cu caracter personal  mă depășește. Facebook a dat o mare posibilitate oamenilor să își manifeste prostia.

Lumea zice că ești rebelă și teribilistă, tu despre tine ce zici? Ai o părere despre tine?

Depinde de situaţie, am păreri proaste despre mine, uneori am păreri bune despre mine. Dacă astăzi mă uit la mine, nu mă mai consider o rebelă, poate vreo cinci ani în urmă, da. Acum mă consider și mai matură.

Studenţia și spiritul de protest vin în pachet.

Exact, dacă ești matur, dar la fel de rebel ca în tinereţea ta naivă, este o chestie mai ciudată, care nu neapărat înseamnă că trebuie să te resemnezi.

Da’ ce însemnă pentru tine să fii rebelă?

Idee nu am, e și asta o chestie relativă. Noi toţi ne batem cu pumnii în piept că suntem cineva și nu altcineva, că noi nu luăm mită, de exemplu. Astea toate exact pînă în momentul în care ești pus în faţa situaţiei, exact până în momentul acela, când părintele tău stă pe masa de operaţie, iar medicul îţi zice că statul nu i-a mai cumpărat bisturiu de prin 1992. Trăim într-o societate în care din naștere nu mai poţi fi onest, și nouă ne place să protestăm, și să fim rebeli, dar asta nu neapărat înseamnă că e adevărat, ba chiar nu neapărat înseamnă ceva.

De ce crezi tu că lumea te-a etichetat așa?

Probabil de la „Fuck you Europa”. Are tata o carte, „Copilul teribil”,  și s-a pornit și chestia asta cu copilul copilului teribil. E un fel de a spune, dar asta nu mă interesează. Contează ce fac, contează cititorul, publicul, nu astea.

Tatăl tău scriitor – este cumva o influenţă în alegerea ta de a fi scenarist?

Nu cumva, ci direct (râde). Deci  răspund la întrebarea cum am ajuns să fiu scenarist: eram la târgul de carte din Paris, și toţi scriitorii răspundeau la fel, că de mici visau să facă asta, că alergau în satele vecine să vadă nu știu ce piesă, eu am descoperit că la mine nu era deloc așa. Eram un copil mai ciudat, nu știam ce vreau să fac. Aici apare tata, care îmi zice: „Uite,  este un curs nou anul ăsta începe – Dramaturgie scenaristică, am o prietenă care o să ia un grup de dramaturgi anul ăsta” (asta revenind la corupţie și trafic de influenţă). „Bine, tată, o să merg acolo”.

De mică ce te visai?

Nu știu, în fiecare an mă visam altceva. Nu-mi amintesc o chestie exactă.

Ai regretat cumva că a fost o „decizie” a tatălui tău, această facultate?

Nu sunt omul care să regrete chestii. Îmi pare mai important să conștientizez dacă am greșit undeva. Regretul în sine îmi pare o chestie care nu duce la nimic. Adevărul e că după ce am terminat facultatea am realizat că acea facultate este un dezastru. Că nu poţi să faci arte distrugând personalităţi, și crescând soldăţei.

Noi avem o școală bună de teatru?

Rezultatul este în teatru, și dacă vrei răspuns la întrebarea ta, fă o tură prin teatre, eu una am renunţat să mai fac ture din astea. Îmi pare rău să spun,  dar e o pierdere de timp, și rar de tot apar spectacole bune la care vrei să mergi. E o armată mare de oameni care nu au voie să gîndeacsă altfel, în orice domeniu asta sună aiurea, dar pentru artiști e chiar tragic.

Bun, universitatea/facultatea e o instituţie cu ierarhii și șefi, teatrul la fel,  e o instituţie cu șefi și contabili, dar actorul? El de ce nu poate fi dezinstituţionalizat,  de ce nu e liber?

Eu cred că noi avem actori buni, nu atât de mulţi cum credem noi că avem. Mulţi dintre ei, în timp, abandonează teatrul  pentru că salariile sunt mici, pentru că nu le place ceea ce fac, pentru că nu își găsesc un parcurs în viaţă sau se alcoolizează. Marea problemă e că la facultate nu ne învaţă să gândim, să jucam – da, să interpretăm – da, dar nu să gândim. Ori în teatrul contemporan a gândi este primordial. Și actorii se confruntă radical cu acest lucru într-un spectacol în care nu pot să se ascundă după lumini și costume. Școala îi face să fie comozi, asta ar fi cea mai mare problemă. Actorii buni sunt cei care au ceva a spune, și care rezistă în timp. E una să fii interpret, și e cu totul alta să ai un mesaj, să îl spui de pe scenă și să ţii cont de ceea ce ai spus. E o chestie de coerenţă între tine, ca  personalitate, și actorul din tine.

Tot ce zici tu acum presupune prea multă conștientizare și implicare emoţională. Cât poate să reziste un actor la efortul fizic și emoţional pe care îl depune?

Ai dreptate, actorul depune un efort fizic și emoţional dacă rolul care i s-a încredinţat  îl provoacă și e primordial pentru el să vorbească. E una să ieși pe scenă când te doare, și alta e să îţi pui un costum de urs: ai făcut „mor, mor, mor” și ai plecat acasă. Dacă l-ai mai făcut și pe spectator să își pună o întrebare, să trântească o ușă,  deja e bine.

Piesele tale sunt scoase din realităţile tale, care este finalitatea  la care te aștepţi?

Eu mai degrabă vreau o continuitate decât o finalitate. Scopul este simplu – tot acela: eu îmi pun o întrebare, și fac un mesaj cu asta, dar teatrul nu dă răspunsuri, pentru că publicul vine și el cu intenţiile sale, poate vrea să participe la întrebarea ta. Indiferent de montarea  la moment,  spectacolul  poate avea un impact în timp, acum sau peste zece ani. E la fel ca și atunci când mama îţi zice ceva când ești mic, și tu înţelegi  acel lucru abia peste cincisprezece ani. Iată de ce  contează mai mult continuitatea unei piese sau a unui text.

Piesele tale au ecouri din astea  asupra ta ca și autor?

Mie nu îmi place să revin,  să schimb ceva într-un text, atunci așa am scris pentru că așa era atunci, azi am altceva – schimbă esenţa.

Cînd ţi-am pus întrebarea asta mă gândeam la „Fuck you, eu.ro.Pa”, care cum ai spus și tu a fost cea care a pornit valul. Piesa asta încă îţi mai trimite impulsuri?

Uneori mai trimite, dar m-am învăţat să reacţionez mai puţin și mai matur. Da,  e important dar aș zice că am lucrări mult mai importante decât această piesă.

Când nu ai un teatru ţi-l faci?

Nu, e mai complicat…sau mai simplu. „Spălătoria” a apărut dintr-o necesitate. Noi, un grup de actori, am lucrat mult la câteva piese, le-am prezentat peste hotare. Și după toate astea ne-am pomenit înapoi acasă, cu câteva piese gata , și câteva în proiect : și ce facem? Atunci am realizat despre ce vorbeau prietenii mei din străinătate, care ziceau că artiștii din est sunt vestiţi și căutaţi peste hotare, numai nu acasă. Iar peste o vreme,  vestul aduce artiștii înapoi la ei în est. M-am gândit că nu vreau să aștept vestul,  poate e bine , poate nu, și de fapt ce să aștept tot nu e clar, așa că ne-am pus pe treabă aici. Piesele mele sunt legate de contextul de aici, și aici voiam să le pun.

De când e „Spălătorie”?

Așa ambulant e de prin 2005, cred, de când am jucat la Iași la bienală, asta cu casă și nume oficial e cam de vreo trei ani și. Am mai umblat noi ca sita la cumetre,  dar nu era continuitate.

Continuitatea asta despre care tot vorbim pare să fie un mare deficit la noi.

Da, așa se pare. Cel puţin,  vorbind din perspectiva pe care o cunosc. De exemplu, „Spălătoria” este un spaţiu așa cum l-am conceput noi, un spaţiu pentru artiști care caută să se afirme, care vor să presteze teatru, film, visual, de toate și orice, și nu vreau să spun că nu sunt oameni cu idei, sunt – dar puţini, mai ales pentru orașul acesta. Vin oameni cu idei, ori rămân la idei, ori nu se mai apucă să facă și o a doua oară. Trebuie să organizezi, da tu ești artist, n-o să iei mopul în mână, nu se poate.

De ce e lumea așa parșivă?

Nu știu, cred ca lumea bună își caută de treabă pe afară. Și nici nu poţi să-i condamni pentru asta.

Este clar ca teatrul nostru este în criză? Pentru  că nu sunt bani, pentru că e politic, pentru că blablabla, dar oamenii sunt aceiași, aceiași pe care îi ţin eu minte de când eram mică. Poate teatrul e în criză de oameni, de oameni cu pofte de teatru și dorinţă?

Noi avem tot ce avem, pentru că nu avem școală, pentru că așa e acasă, pentru că citim atât, pentru că parlamentul e cum e, și președintele la fel, și comportamentul oamenilor e așa. Dar faptul că sunt artist al poporului sau emerit – pfui, e ridicol, sincer.

Titlul presupune mai multă educaţie și creieri?

Presupune pretenţii mai mari.

Epoleţii contează și la artiști?

D’apoi cum, ei vor să fie numiţi maeștri, să fie mari, asta ţine de natura umană, nu de genul activităţilor. Recent am asistat la o petrecere la care paza unui politician i-a ţinut haina lui și a soţiei dumisale pe parcursul  la tot cheful, la ușă. O scenă care pentru mine (om care mă învârt mai rar în cercuri cu oameni importanţi) a fost cam stranie. Mă întrebam: „da ăsta cu douzeci de ani în urmă, nu mânca măliga cu mâna? Nu tot jucai „futbol” în curte și aveai genunchii unși cu „zilioncă””. Sunt pretenţii care se capătă tare ușor, dar arată tare ridicol, e una să ai un nivel și o educaţie regală, și alta să te naști în coada iazului. Asta înseamnă rădăcini pentru mine. Și noi vrem să ștergem asta, pentru că ne-am născut în Gucci toţi. Cu cât mai puţin citești, cu atât ai și rezultate pe măsură. Ultima vreme, totul e tare umflat la noi. Media e de vină, ea a făcut din bloggeri opinie publică.

De ce „Spălătorie”? Eu mă gîndesc la dubla conotaţie.

Pentru că stăm în subsolul unei spălătorii. Nu spălăm creieri, dar spălăm realităţile.

Scoateţi rufele în drum?

Da, exact, asta e. Scoatem pete de pe creieri. Spălatul de creier este propaganda, de care avem destulă în teatrele noastre.

Teatrul experimental nu este unul comercial, absolut. Ţie bani nu-ţi trebuie?

Ba da, avem! Lumea nu prea știe ce e aia un teatru independent. Daca nu e de stat,  e independent. Pe primul îl plătește statul, pe celălalt nu știu cine? Chirie, facturi, echipament, chestii la care publicul nu se gândește că există. Pentru un teatru independent nimeni nu face asta. Acesta e efortul depus cel mai mult în activitatea noastră. Dacă vrei să fie curat și nu ai bani să plătești pe cineva s-o facă, o facem noi, așa ne gestionăm noi banii care există. Suntem o familie medie pe ţară,  care decide care facturi le achită luna asta și pe care le mai lasă de sămânţă.

Pe voi ce vă mai motivează să faceţi teatru?

Mesajul. Temele pe care le punem, asta e plăcerea noastră profesională și personală.

Vorbind de teme. Am mai discutat asta și cu Boris Cremene – teatrul experimental ne aduce un soi de realitate, tristă, eu una realizez ce se petrece în jurul meu,  dar vreau și ceva mesaje mai calde, mai pozitive.

Da oamenii au nevoie și de circ, și este foarte trist că generaţii de copii de la noi au crescut fără circ, așa cum am crescut noi. Avem nevoie și de satiră, și de umor. Sunt sigură că oamenilor le trebuie o viaţă paralelă veselă, chiar dacă inexistentă. E decizia mea dacă merg, important e să am și opţiunea asta. Pentru noi ca artiști e important să vorbim despre problemele care ne dor. Altele nu mă interesează. E simplu – nu am nimic împotrivă, dar nu mă privește.

Care în fond este menirea teatrului?

Depinde care teatru și în ce perioadă? Unele teatre în anul electoral au activităţi electorale. Eu tot acolo o să ajung – la tema care ne provoacă și care ne privește.

Care sunt visele Nicoletei Esinencu?

Nicoleta Esinencu nu își povestește visele. Ea le are, că de altfel este foarte trist să nu ai vise, dar nu le povestește. Un vis realizat este „Teatrul-Spălătorie”.

text » Anastasia Taburceanu

foto » Alexandr Stratan

locaţie »

Propaganda Café

str. Sciusev, 70

tel.: (+373) 600 96 666

facebook.com/propagandacafe

• Share this on Facebook
• Tweet This!
• Share this on del.icio.us
• Add this to Google Bookmarks
• Email this to a friend?