Primăvara e anotimpul “preferat”. Primăvara îmi dăruie cele mai frumoase și mai greoaie stări de rău spiritual. Fizic sunt bine, de fiecare dată evit avitaminoza de primăvară, nu răcesc, nu urăsc timpul de afară chiar de e ploaie, frig, glod, praf și o mulțime de oameni bolnavi în jur. Primăvara sunt bolnav în suflet, trupul nu mai are acest drept.
Iarna îmi place. Iarna se coc schimbările ce le aduce toamna. Iarna totul devine limpede, transparent, ca gheața de râu. Iarna ai timp pentru tine, pentru că timpul dedicat societății curge mai lent. E bine iarna, pentru că din brațele omătului rece, poți reveni imediat în îmbrățișările mele calde.

Primăvara mi-ai zis că vrei să pleci… pur și simplu… curat. Am panicat. Primăvara a devenit mai întunecată. Vara a devenit măcinantă, plină de drumuri și căutări, toamna plină de întrebări. Insistente întrebări, chiar de-mi e cunoscut răspunsul fiecăreia dintre ele.
Ce bine că a venit iarna. Iarna asta este goală, total lipsită de zăpadă. Astă iarna nu mai aduce fericirea copilăriei, e sură și necolorată. În schimb e plină de ceață, ceață densă ca laptele. Într-una dintre aceste nopți am simțit că a venit timpul să renunț la toate fricile mele, la frustrări, dorințe, la starea stupidă de îndrăgostire care mă orbește și mă determină să fac prostii.


Te-am găsit. Plină de emoții și simțiri, precum ești mereu. “Am venit să-mi iau adio de la sentimentul meu pentru tine. Acum.” Te țin de mână, iar ochii de îneacă în lacrimi. Îmi zici că totul o să fie bine. Altfel  nu prea are cum fi. Expir. Te las să pleci și rămân în noapte. E pustiu, e liniște, e tăcere în minte și în suflet. E ca în mijlocul unei câmpii, pe mal de râu, în plină noapte și se vede doar cât aruncă lumină rugul aproape cenușă.