Eu nu te-am iubit! A venit ca un trăsnet în senină zi, gândul care probabil demult se născuse dar se sfia să mă viziteze. Încă bezmetic, cum așa nu te-am iubit? De ce nu te-am iubit? Cum puteam să nu te iubesc? Mi-am măcinat trupul, sufletul și mintea… da… nu te-am iubit…Mă întristez… cum am putut să nu te iubesc? Din pustietatea și liniștea amețitoare din mintea-mi se naște “eu nu am iubit”. Eu nu am iubit? Deloc? Deloc… eu nu am iubit. Înghit ideea, dar cum aș fi putut să nu te iubesc? Pe TINE!
Da, eu nu te-am iubit. Am fost prea înghițit de pasiune, de dorință, de setea de tine, am fost prea orbit de tot felul de frici ascunse sau evidente, de frustrări, imagini stupide și dorințe deplasate. Am pus suflet în tot ce făceam dar nu pentru că te iubeam ci pentru că voiam să te știu alături, voiam să știu că îți place, pentru că îmi era nespus de bine cu tine și speram să te simți la fel de bine, dar aveam mereu frică… eram mereu urmărit de gândul că s-ar putea să vrei să pleci… pur și simplu. Fără să știu, încercam să te stăpânesc, să te manipulez…
Am fost măcinați de pasiune, gelozie, tristețe, decepție… am fost îndrăgostiți până la uitare de sine…
Acum sunt liniștit. Acum nu mă tem că o să te pierd, pentru ești parte din viața mea. Nu mă mai gândesc cu ce să te surprind, acum cresc și aleg liber cum cred că e mai bine. Nu te mai țin în nici un fel, pentru că ești liberă să alegi ce e bine pentru tine, pentru că tu știi mai bine decât mine. Când aleg ceva pentru tine nu mă mai gândesc: oare cum o să fie asta pentru mine? Când aleg să-ți dau nu mă mai întreb: oare cu ce-o să rămân?
Trăiesc o stare de bine, necondiționat, fără dorința de a acționa sau schimba ceva. Te văd frumoasă, te vad ciufulită, somnoroasă, activă, adormită, obosită, tristă, zâmbitoare, enervată, dar îmi e la fel de bine. Ești tu, în toate manifestările tale.
E slabă valută timpul… e nevoie de mult pentru a înțelege…