Toată lumea care mă știe, știe că-l ador pe Dostoievski.
Am făcut o obsesie pentru genialitatea lui încă din liceu când m-am îndrăgostit (la propriu) de Raskolnikov.
De atunci mi-am propus să-i citesc toate romanele în ordinea cronologică a aparițiilor.
Am ajuns la Demonii, carte scrisă pe la finalul vieții lui Dostoieski. Era și de așteptat ca gradul de concentrație a ideilor să fie atât de înalt, încât lectura să devină aproape un chin pentru mine.
Mi-am făcut o schemă , mi-am scris numele personajelor și am trasat săgeți care indică gradul lor de rudenie. Încet-încet, pe la pagina 400 am început să mă luminez.
Mi-am amintit de profesorul meu de la FRISPA, care ne spunea că pentru a întelege leninismul trebuie să începem cu Demonii.
Dostoievski a anticipat revoluția din 1917 cu jumătate de secol înainte. El a vorbit primul despre ororile comunismului și fascismului ce urmau să aibă loc în sec. XX.
El a intuit că societatea se îndreaptă spre «Divizarea în două părți inegale. O a zecea parte capată libertatea pesonală și dreptul neîngrădit asupra celorlalte nouă zecimi ale omenirii. Aceste nouă zecimi trebuie să-și piardă pesonalitatea și să se transforme într-o turmă și printr-o supunere nelimitată să atingă pe calea unei regenerări succesive, o stare de inocență primitivă ».
Romanul este atât de sumbru, încât riști să intri în depresie citindu-l. O grupare de criminali încep să omoare în stânga și-n dreapta, declanșând un dezmaț total, acoperiți de paravanul cauzei comune.
Cauza, reprezentând răsturnarea definitivă a scării de valori, iar liderul revoluției urma să fie Stavroghin.
Dostoievski creează în roman două categorii de demoni. Nicolae Stavroghin este demonul pe interior.
Trecutul său tumultos iese la iveală abia la finalul romanului, în timpul spovedaniei în fața călugărului Tihon. Atunci recunoaște că a violat o fetiță și a asistat la sinuciderea ei fără prea mari dureri de cap.
Pe tot parcursul romanului însă, Stavroghin dă dovadă de corectitudine, calm și de o carisma ieșită din comun. Doar câteva mici scene îi trădează nebunia. La final acesta se spânzură.
În general , multă lume se sinucide în Demonii 
. Mai pun câte o gogoașă de asta zâmbăreață, ca să nu pară totul atât de tragic.
Un alt demon este Piotr Verhovenski. Am citit o frază genială ce-l caracterizează și pe care nu pot să n-o scriu și la mine pe blog. Verhovenski este criminal de meserie și clovn prin vocație.
El e liderul grupării de revoluționari, el e demonul cu cel mai mult sânge rece. Doar în fața lui Stavroghin își pierde cumpătul. În rest – terorizează și subjugă toate celelalte personaje din roman.
N-am înțeles de ce Verhovenski după atâtea orori comise, pur și simplu, pleacă. Și încă într-un tren de clasa întâi.
Poate că pe viitor mă voi convinge în viață că adevărații demoni, pe interior și pe exterior , nu răspund pentru crimele lor, așa cum ne-au obișnuit basmele, ci pur și simplu, pleacă.
Cei care se pricep să vorbească bine, se exprimă concis .
A doua jumătate din viața omului se compune numai din niște deprinderi acumulate în prima ei jumătate.
Guvernul încurajează beția , înlesnind poporului consumul de vodcă, anume ca să-l abrutizeze și în felul acesta să-l împiedice de a se răscula.
O corabie amenințată să se scufunde e părăsită în primul rând de șobolani.
Ațâță patru membri ai grupului să-l omoare pe al cincilea, sub pretextul că va denunța, și dintr-o dată îi legi pe toți ca într-un nod strâns, prin sângele vărsat.
Plictiseala este un sentiment aristocratic.
Superficialitatea asta stupidă era în tonul societății alese.
Dacă lectorul reține atenția publicului mai mult de 20 de min. acesta nu-l mai ascultă. O jumătate de oră nici chiar o celebritate nu reușește să se mențină.
Era auster și rușinos până la sălbăticie. Își vârâse în cap ca are o înfățișare oribilă. Din cauza aceasta punea cel mai mare preț pe cinste, iar convingerile și le cultiva cu o stăruință fanatică.
Rolul de executant era o necesitate a firii lui șterse , lipsite de personalitate, prea puțin cerebrale și mereu setoase de a se supune unei voințe străine.
Dumnezeu este necesar și de aceea trebuie să existe.
Chiar și în suferință trebuie păstrată o înaltă seninătate.
