Era dimineaţa, genele lungi şi dese s-au desprins, şi prin ele a pătruns lumina zilei. Din hol s-a auzit un sunet, un foşnet micuţ de tot, şi nimic mai mult. Camelia încă dormea, ochii îi erau pe jumătate dechişi, iar pe faţă era profilat un zîmbet angelic.
Se întîmpla în prima zi de iarnă, nimic nu mai umbrea geamul, era pustiu şi uimitor de liniştit totul în jur. Primii fulgi se jucau în văzduh pînă cînd cădeau pe pămîntul îngheţat pentru a se topi. De jos se simţea o aromă de lapte fiert, preferatul Cameliei. Ea s-a ridicat din pat încă somnoroasă şi a coborît la bucătăriei. Totul era aşezat frumos, pe masă micul dejun iar lîngă ea MAMA. Stătea îngîndurată şi privea la cana cu lapte care se răcise deja, nici nu o observase că a intrat în cameră . Camelia fericită s-a aşezat lîngă mama sa şi a început să-i povestească fericită cum cad fulgii,cît este de fericită ca a venit iarna, totodată curpinzînd-o, şi sărutînd-o pe obraji.
Totul părea perfect cu excepţia unui mic detaliu de decor-o valiză. De cum a văzut-o, Camelia a rămas ţintuită de scaun, cu expresia feţei împietrită. Ea a înţeles: ,,Mama va pleca!” Nu era pentru prima dată, în ultimul timp, deseori mama pleca pe cîteva luni şi se întorcea cu cadouri, îi spunea că se duce în alte castele şi se vede cu prinţese…în acest timp ea stătea cu ,,tăticu”. Pe dată ochii i s-au umplut de lacrimi, dar s-a reţinut. Şi-a promis că nu mai plînge şi nu îşi va mai întrista mama. În gînd i-a venit o singură întrebare:,,cine mă va săruta înainte de somn?”… Mama nu a zis nimic, dar expresia feţei o trăda, această privire spunea că iarna aceasta va fi mai rece, iarna aceasta va ninge cu durere…
Ziua a trecut bine, ele au împodobit brăduţul, s-au jucat şi au rîs de le durea burta. Seara, mama a sărutat-o grijuliu pe frunte. Aşa şi-a luat rămas bun. Instinctiv Camelia a simţit că de mîine totul va fi altfel , dar a preferat să tacă, pentru că nu dorea ca mămica să plîngă.
Peste 2 zile, Camelia urma să împlinească 5 anişori. Ea îşi dorea din tot sufletul o pereche de pantofiori roz,ca la prinţese, pe care ia văzut cînd au fost cu mama în oraş.
A doua zi s-a trezit brusc, ceva era în neregulă, nu persista aroma de lapte fiert. Camelia a coborît brusc de la etaj, dar nu mai era nici o valiză. Pe canapea era o cutiuţă roz, frumos ambalată, pe care era scris:,,Cameliei-micii mele prinţese”. Ea s-a năpustit asupra cutiuţei, devorînd ambalajul, şi a găsit pantofiorii roz. Erau acei pe care îi purtau numai prinţesele, i-a aranjat cu grijă pe duşumea, de atunci ei au devenit simbolul mamei. Se juca cu ei, le vorbea, îi mîngîia. Cu toate acestea nu a fost niciodată tentată să-i încalţe. Şi acest amalgam de emoţii a scris pe verso cutiei:,, Încălţăminte pentru copii. Niciodată purtaţi”. Această inscripţie îi amintea de faptul că nu sunt pantofiorii unei prinţese, ci încălţămintea pe care nu o va purta niciodată, deoarece amintirea mamei nu trebuie ,,purtată”. Camelia ştia că mama nu a lăsat-o atîta timp cît pantofiorii sunt cu ea. Tatăl său s-a întors peste 1 săptămînă din deplasare, nu a zis nimic, cu ochii în podea şi capul plecat a luat-o în braţe,sărutînd-o pe frunte. Ea şi-a pus grijuliu căpşorul pe umărul lui şi a oftat adînc. În suflet i se topeau fulgii speranţei că mama acuşi se întoarce. A închis ochii şi a adormit……
De atunci au trecut 12 ani. Camelia era deja destul de mare. Cu toate astea ea nu ştia ce s-a întîmplat cu mama ei, de ce a plecat ,,cu prinţesele”?
Adevărul era că la naşterea Camelia a suferit o intervenţie chirurgicală, şi inima îi era slăbită. Ea avea nevoie de transplant. Părinţii de cum au aflat, au început a strînge bani, şi a pleca lucru consecutiv, dar donator nu s-a găsit. Medicii i-au averitzat că fetiţa trebuie urgent operată la începutul lunii octombrie. Specific era faptul că micuţa prinţesă îşi pierdea cunoştinţa şi nu ţinea minte că ceva este în neregulă. Pentru că inima mamei sale era unica compatibilă, ea a donat-o. Astfel nu pantofiorii erau mama, ci însuşi sufletul Cameliei era mama.
Era la fel începutul iernii, Camelia şi tatăl său se transferau în alt orăşel. Tatăl a primit o slujbă nouă, şi de aceea au decis să vîndă această casă. Astfel au pus pe ea tăbliţa ,,De vînzare”. Ultimile pachete au fost îmbarcate cînd, de automobil s-a apropiat o fetiţă blondă, cu ochişori albaştri şi zglobii.Cutia cu patofiori roz căzuse, împinsă de greutatea valizelor. Ea a luat-o şi a privit-o cu atenţie, de cum a zărit pe cineva ieşind din casă a zbughit-o după colţ. Cînd s-a reîntors să pună l-a loc cutiuţa a sesizat că nu mai era nici un automobil. A început a plînge şi neştiind ce să facă a pus cutiuţa sub tăbliţa unde scria ,,De vînzare”.De atunci casa era cunoscută de toţi ca ,,DE VÎNZARE.ÎNCĂLŢĂMINTE PENTRU COPII.NICIODATĂ PURTAŢI.” A rămas o casă pustie, nimeni nu a procurat-o, era casa sufletului îngheţat de iarnă, era casa mamei….
Filed under: Fără categorie
