Maternitatea - pricina sau pretextul abandonării studiilor?

   Calitatea de mamă implică, în primul rând, atenţie. Multă atenţie. Iar atenţia presupune timp. Mult timp.
Primele luni de sarcină trec cum trec. De vreme ce avansează, sarcina îţi răpeşte din ce în ce mai mult timp. Mai devreme sau mai târziu, devii captiva propriului instinct matern. E frumos, fără îndoială. Dar ai momente când te sufoci, când simţi un impas moral. Timpul tău devine timpul lui. Somnul tău devine somnul lui. Pasiunile şi ocupaţiile tale sunt înghiţite de nevoile lui. Şi totuşi, copilul tău e tot ce putea să ţi se întâmple mai frumos...
   Lucrez la teza de master. Mi-e foarte greu. Un studiu implică concentrare, se ştie. Iar eu, fiind cu atenţia împărţită, n-o am. Deci, avansez ca melcul. Cea mai simplă, la moment, îmi pare abandonarea. Serios.     
Încetinirea ritmului de lucru îţi scade nu doar din productivitate, ci şi din încrederea în rezultat. Simţind asta, evoc nenumăratele momente când eram tentată să las mâinele jos. Pe cât de multe, pe atât de anevoioase.    
   Responsabilităţile ce au ca scop formarea profesională obosesc orice persoană normală. Cu atât mai mult o mamă, care are timpul dat în folosinţă. Aceasta nu doar că trece prin obişnuitul ritm, care şi-n condiţii de maximă normalitate este stresant şi ostenitor, dar se expune unei viscozităţi mai mult decât previzibile. Iar asta înseamnă să-ţi pui viaţa-n stand-by. Mamele ştiu că nu exagerez.
   O mamă îşi poate continua studiile doar dacă vrea. Asta-i primordial. Totuşi, nu-i suficient. Poţi vrea, dar să n-ai alternative. Atunci e mai grav. Deşi, nu-i totul pierdut nici atunci, ţinând cont de femeile care urmează o facultate şi la treizeci de ani.
Cazurile perfecte sunt atunci când vrei, iar dorinţa e încurajată şi de vreo bunicuţă disponibilă.
Cazurile fericite sunt cele în care-ţi permiţi o bonă full-time. Mai strâmbi din nas, mai nu ştiu ce, dar rezultatul nu întârzie să apară.
Cazurile bune sunt cele în care-ţi reiei studiile când copilul merge la o creşă-grădiniţă.
Cu toate acestea, mai există şi femei care atât de bine s-au infiltrat în rutina creşterii unui copil, încât nu şi-au mai dorit să revină la universitate. Unele îşi recunosc că le-a lipsit curajul, dar mai ales voinţa. Altele nici măcar nu realizează că abandonul în folosul copilului reprezintă pretextul, nicidecum pricina stagnării propriului intelect. Ăsta-i cazul malign.
 Cunosc femei în toate aceste patru  ipostaze. Eu, din păcate, n-am fost un caz perfect, dar am fost un caz fericit.
   Copiii sunt educaţi 10% prin discursul care li se ţine şi 90% prin propriul exemplu. Când sunt tentată să las mâinele-n jos, îmi reamintesc asta.