Iarăşi despre legătura dintre spovedanie şi împărtăşire. Concretizarea poziţiilor

Istoria Bisericii cunoaşte mai multe valuri de discuţii despre deasa împărtăşire şi pregătirea pentru primirea ei. În ultima vreme, însă, dezbaterile s-au canalizat mai mult în direcţia precizării raportului dintre spovedanie şi împărtăşire, iar tonul discuţiilor a creat impresia conturării a două tabere adverse care nu se pot nicidecum înţelege la această temă. Şi, într-adevăr, careva „tabere adverse” există şi ele practic nu comunică una cu alta, ci doar se atacă mai mult sau mai puţin frăţeşte şi, de obicei, fără argumente istorice şi canonice irefutabile. Unii citează anumiţi duhovnici, alţii îi citează pe alţii, dar puţini dintre ei încearcă să raporteze tradiţiile dintr-un anumit timp şi spaţiu concret la Sfânta Tradiţie a Bisericii Universale. 

Opinia generală despre cele două tabere este următoarea: cei care se autointitulează „tradiţionalişti” consideră că spovedania trebuie să preceadă în mod obligatoriu împărtăşirea euharistică, iar cei care sunt numiţi de către „tradiţionalişti” ca fiind „liberali”, consideră că nu-i nevoie în mod obligatoriu să te spovedeşti înainte de împărtăşirea euharistică. (Apropo, cei ce se numesc „tradiţionalişti” nu vorbesc aproape deloc despre spovedania înainte de Sfântul Maslu, ceea ce confirmă o dată în plus unghiul destul de îngust al abordării problemelor.)

În realitate, însă, eu cred că portretul acestor „tabere” este mult mai complex şi cei care se apucă să abordeze acest subiect trebuie să ţină cont anume de nuanţe, fără să se grăbească să-i pună pe ceilalţi într-o „oală” în care aceia se simt cu totul străini. Eu, de exemplu, văd nu două, ci patru abordări diferite ale relaţiei dintre spovedanie şi împărtăşire şi, respectiv, patru „tabere” mai mult sau mai puţin opozante: 

Tabăra întâi

Din ea fac parte cei care spun că, la modul general, spovedania trebuie să preceadă împărtăşirea. De obicei, în această categorie intră cei care vorbesc despre o împărtăşire de câteva ori pe an şi nici nu-şi pun problema unei împărtăşiri mai dese, nemaivorbind de împărtăşirea sistematică. În legătură cu această abordare se aş vrea să precizez următoarele:

a)    împărtăşirea doar de câteva ori pe an nu corespunde Tradiţiei Bisericii şi ea nu ajută în măsura necesară creşterea duhovnicească a credinciosului. De cele mai multe ori, cei care se ţin de această pseudo-rânduială nu caută o relaţie vie şi permanentă cu Hristos, ci doar bifează respectarea unui obicei extrem de discutabil;

b)    adepţii împărtăşirii rare în permanenţă fac apel la „vrednicie”, dar nici unul dintre ei n-a reuşit să explice în ce mod cel care se împărtăşeşte de 4 ori pe an e mai vrednic decât cel care se împărtăşeşte săptămânal. Practica mea pastorală (şi cred că nu doar a mea) confirmă contrariul. Cei care se împărtăşesc doar de 3-4 ori pe an nici nu ştiu ce-i aia „pravilă înainte de împărtăşire”, nu ţin toate posturile şi nu prea citesc din Biblie sau din Sfinţii Părinţi, pe când cei care se împărtăşesc mai des, chiar dacă nu sunt perfecţi, cunosc şi fac toate astea. Deci cine e mai vrednic?

c)    dacă cineva doreşte totuşi să se împărtăşească doar de câteva ori pe an (ceea ce e mai bine decât deloc), cred că este obligatoriu ca acesta să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. De la o astfel de realitate a şi pornit „regula” spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire.

Tabăra ​a doua

Din ea fac parte cei care acceptă o împărtăşire relativ deasă, dar totuşi nu sistematică (adică nu la fiecare Liturghie participată), şi consideră că spovedania trebuie făcută înainte de fiecare împărtăşire. Despre această tabără pot să spun următoarele:

a)     aceştia conştientizează în mod corect necesitatea pocăinţei permanente şi în special înainte de împărtăşire, dar îngustează posibilităţile pocăinţei doar la Taina Spovedaniei;

b)    confundă spovedania sacramentală (care în trecutul Bisericii se făcea rar şi numai în cazul păcatelor deosebit de grave) cu mărturisirea gândurilor (practicată mai ales în mediul monastic şi care poate fi făcută în fiecare zi şi nu neapărat la un preot hirotonit). De fapt, spovedania sacramentală poate fi făcută la orice preot care are binecuvântarea ierarhului şi ea presupune o disciplină canonică clar reglementată, pe când primirea mărturisirii gândurilor şi sfătuirea duhovnicească nu o poate face oricine şi tocmai de aceea apar atâtea „traumatisme duhovniceşti” în rândul credincioşilor naivi;

c)     pe de o parte, adepții acestei tabere nu pot demonstra istoric, canonic sau liturgic obligativitatea spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire, iar pe de altă parte, o astfel de practică impusă mirenilor, niciodată nu a fost şi nu va deveni obligatorie pentru clerici, iar dublele standarde în acest sens sunt ipocrite şi periculoase. Şi aceste duble standarde nu se referă doar la spovedania înainte de împărtăşire, ci şi la stricteţea postului, şi mai ales, la frecvenţa împărtăşirii;

d)   ei nu oferă soluţii practice cum s-ar putea spovedi sute de oameni săptămânal, fără a formaliza Taina Spovedaniei şi fără a o transforma în ghişeu în care se împart bilete la împărtăşanie;

e)   aceştia vorbesc în permanenţă despre faptul că viaţa creştinilor de astăzi este mult diferită de viaţa credincioşilor din vechime, care într-adevăr se împărtăşeau mai des şi fără să se spovedească de fiecare dată. Pentru orice istoric, afirmaţia sună mai mult decât ridicol. Şi pe una din piramidele egiptene din mileniul II în. Hr. se întâlneşte afirmaţia că „în trecut copiii ascultau de părinţi, iar acum nu mai ascultă”. Deci iluzia despre trecutul glorios al omenirii nu-i deloc nouă şi ea se aplică perfect inclusiv la moralitatea creştinilor de-a lungul istoriei.

Tabăra a ​treia

Din ea fac parte cei care promovează ideea unei împărtăşiri dese sau chiar sistematice, cu posibilitatea(!), pentru cei mai râvnitori şi conştienţi, de a se împărtăşi pe perioada a 2-4 săptămâni cu o singură spovedanie. Nu toţi credincioşii activi sunt pregătiţi pentru o aşa abordare, dar de aceştia sunt destul de mulţi, iar libertatea duhovnicească care li se oferă întăreşte mai mult conştiinţa şi evlavia lor. Eu sunt adeptul acestei „tabere”, iar singurul risc pe care-l văd este acela de a nu şti când omul este pregătit să treacă de la spovedania înainte de fiecare împărtăşire, recomandabilă într-o primă etapă, la împărtăşirea de câteva ori cu aceeaşi spovedanie. Riscul este însă mult mai mic decât dacă s-ar merge pe ideile promovate de prima şi a doua „tabără”, iar rezultatele pozitive pot fi observate în mai multe comunităţi unde se lucrează intens şi conştient în această direcţie.

Tabăra a patra

Din ea fac parte cei care promovează ideea că spovedania şi împărtăşania sunt cu totul separate una de alta şi fiecare credincios trebuie(!) să se împărtăşească la fiecare Liturghie, dar se poate(!) spovedi atunci când îl îndeamnă conștiința. Niciodată n-am fost şi nu voi fi adeptul unei astfel de practici, pe care o consider periculoasă şi ineficientă din punct de vedere duhovnicesc.

Întrucât nu mi-am propus să scriu un tratat teologic, ci doar să concretizez nişte poziţii, cred că fiecare poate să-şi aleagă tabăra care-i place mai mult. Eu deja am făcut o alegere pe care, cu multă atenţie şi responsabilitate, încerc să o aplic în practică, fără a forţa pe nimeni. În acest sens am şi binecuvântarea unor stareţi din Sfântul Munte pe care-i consider foarte înaintaţi atât în teologia teoretică, cât şi în cea trăită.   

Ştiu că sunt unii din prima şi a doua tabără, care ar vrea să-i împingă în a patra categorie pe toţi cei care gândesc diferit de ei, refuzând parcă să sesizeze şi o a treia cale, care e destul de echilibrată. Mai mult decât atât, acest tip de acuzatori au o sete nebună de a mai depista un „eretic”, care nu se încadrează în limitele lor de gândire. Dar până la urmă, dacă e să folosim cu aceeaşi uşurătate copilărească cuvântul „eretic”, atunci prima „tabără” nu este mai puţin eretică decât „a patra”. Iar celor din a doua şi a treia categorie nu le rămâne decât să discute mai mult unii cu alţii, fără a se grăbi cu acuzaţiile şi stigmatizările…