Nu sunt capabilă

… să urăsc. O spun cu toată sinceritatea în faţa voastră, avându-l ca martor pe Dumnezeu, singurul care poate vedea sentimentele adevărate (nu declarate) ale omului.

Da, mă supăr, mă enervez, gândesc negativ şi uneori mai simt şi nevoia de răzbunare… Dar, oricât de mult mi-ar greşi un om, nu pot să îl urăsc. Dincolo de orgoliul meu lezat de nedreptatea pe care cineva mi-o face, există un raţionament puternic, poate naiv, care îmi spune că noi, oamenii, nu ne naştem răi. Ne naştem puri, buni şi plini de iubire, dar experienţele trăite pe parcursul vieţii ne înrăiesc. Depinde de puterea fiecăruia de a depăşi necazurile… Pe unii necazurile îi fac slabi, pe alţii îi fac puternici.
Nu pot să urăsc, fiindcă eu cred că răutatea oamenilor ascunde suferinţe proprii, neîmpliniri şi dezamăgiri…
Mai mult decât că nu urăsc, mă bucur de binele şi de fericirea celor care mi-au făcut rău. Nu, nu e ipocrizie, nu sunt cuvinte care să mă pună pe mine ca om într-o lumină bună. Este sinceritate şi am un argument puternic. Dacă nu laşi orgoliul să decidă sentimentele pentru un om şi laşi bunătatea să facă asta, te vei bucura de fericirea celor care te-au nedreptăţit. Orgoliul va spune că aceştia nu merită fericirea, dar bunătatea te va ajuta să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă…
Nefericirea celor care mi-au făcut rău nu îmi face mie dreptate, nu îmi alină durerile, nu schimbă trecutul…
Mă bucur sincer pentru reuşitele şi fericirea celor care mi-au făcut rău, pentru că eu cred că orice bucurie a lor este o răsplată binemeritată pentru suferinţele şi nedreptăţile care i-au făcut să devină răi şi nedrepţi… Şi, în naivitatea cu care cred în schimbare, în reabilitare şi în iubire, sper că bucuriile şi fericirea pe care le trăiesc oamenii care mi-au făcut rău, le vor aminti că pot fi buni…

***

Scris de Irina Binder