Oamenii sinceri sunt periculosi (sic!)

In ajun de week-end se pune, de obicei, tara la cale. Cu cine ne intilnim maine si poimaine, ce prietenii le privelegiem, pe cine lasam in casa sau in sufletul nostru, ce vrem sa povestim si care noutate se cere scoasa in fata publicului format din oameni testati de timp sau de situatiile prin care am trecut impreuna.

Ce vorbim cand ne regasim? Cat spunem si ce nu spunem? Exista vreo masuratoarea a sinceritatii noastre? Am fost intrebata deseori de catre femei ce cred despre sinceritatea, aproape extrema, a congenarelor mele? Facandu-se aluzie la faptul ca unele nu se incomodeaza sa povesteasca, absorbite de solemnitatea momentului, despre peripetiile lor de buduar, cu descrierea precisa si pretioasa a celor mai determinante detalii, pe cand altele isi pun pe tava suferintele, fricile, fericirile si reusitele, fara pic de jena.

Dorinta de exteriorizare, de impartasire a trairilor celor mai profunde sau a experientelor celor mai umane, dar si celor mai tabuistice, ne transforma in interlocutoare fara noima sau ne apropie de esenta noastra, in fond, animalica? Alegem sa ne conformam conventiilor, sa urmam lectiile mamelor noastre, care ne-au invatat “sa nu vorbim”, “sa nu spunem”, “sa tinem pentru noi”, “sa nu se afle” sau alegem sa dam jos lanturile de nailon a bunului-simt, a secretului, a purtarii cuviincioase?

Cand intalnesc  femei care povestesc, nu vorbesc, nu relateaza, ci povestesc, cu sete, cu pofta, cu carne, (cum ar zice o inteleapta din viata mea) despre ce au trait, ce au vazut, ce au simtit, cum au iubit si cum au fost iubite, raman intepenita, ca un copil in fata uriasului. In astfel de momente sunt plina de contradictii – de admiratie si dorinta de a fi ca ele, pe de o parte si de retinere, de sfiala chiar, pe de alta parte. Ca orisice femeie din societatea noastra, am fost invatata sa nu dezvalui. Acum inteleg ca acest dezvalui este o abreviere pentru misterioasa sintagma “a scoate valul”. A scoate valul de pe persoana noastra, de pe viata noastra. A scoate la lumina sufletul nostru, asa cum este el. Si, cel mai infricosator, acceptarea noastra de catre noi insine. Or, nu putem pretinde acceptare din partea altcuiva, daca noi nu ne-o permitem.

Sinceritatea impinsa spre extreme (ce nu s-ar spune, dar extremele sunt unanim aprobate) sperie, deruteaza, ne aminteste de originile noastre, de faptul ca suntem oameni, si ca nicio civilizatie, religie sau ordine sociala, nu poate distruge pornirile noastre incipiente de dezgolire.

Daca vreti sa aveti un week-end pasnic, evitati oamenii sinceri. Cei care prin discursul lor nereglamentar va vor pune pe ganduri pe care nu nu ati vrea sa fiti si vor clatina ordinea din casa sufletului vostru. Oamenii sinceri sunt periculosi.

Aparut pe perfecte.md.