Chișinău – cimitirul microbuzelor

Ultimii 8 ani am reușit să trăiesc la Telecentru, Buiucani, Botanica și Ciocana. O experiență mai proastă ca alta. De fiecare dată aceleași mijloace de transport care îți încep și încheie ziua, nu în cel mai plăcut mod.

Enumăr doar în treacăt aspectele fiziologice, oricum arhicunoscute, fiindcă vreau să trec la cele emoționale –  supraaglomerare, imposibilitatea de a intra și ieși normal din cauza unei singuri uși, ventilare proastă, mirosuri neplăcute, muzică (nu contează de care, nu trebuie să fie), scaune incomode, stând în picioare e imposibil să vezi unde te afli. Accelerare și frânare bruscă, șoferi vulgari, șoferi care fumează la volan, încălcarea regulilor circulației ce pun în pericol sănătatea pasagerilor și altor participanți la trafic, încălțăminte distrusă și… ajunge. Sunt momente când simțul umorului seacă: gluma “în rutieră simți poporul mai aproape” nu mai are farmec.
Când vii de peste hotare după mai mult timp lipsă, una din cele mai izbitoare diferențe par a fi fețele acre a localnicilor. Dar noi nu ne naștem așa. Și în cercul celor apropiați zâmbim și ne iubim mult. Starea de spirit se formează de dimineață, cu prima cafea, prima știre și prima “rutieră”.

După ce m-am mutat la Ciocana, m-am interesat cu ce pot ajunge la Botanica – 166. Doamne ce chin a fost primele două luni! Se ridică plină “pe Zadnipru”, doar a 3-a, a 4-a se oprește. Mergi, transpiri ca un cal, indiferent de timpul anului. Care cămașă? Care pantofi? Praf… Oamenii intră, ies, iar tu te miști ca o barcă dusă de valuri – înainte – înapoi, dreapta – stânga, împreună cu ei. Uneori te simți ca la luptele MMA – un cot în coaste, o labă peste bot. Te gătești să ieși din timp și încerci să te strecori, ca maioneză printre degete.

Mulțumesc că o colegă s-a scăpat cu vorba despre autobuzul 23. E vechi și rupt – de pe timpul lui Stalin. Gazele de eșapament intră în salon (salon e mult spus). Cursa durează vreo 40 minute. Plus că merge cam rar. Dar e RAI !!! Rai pe pământ, comparativ cu “rutierele”. Ai spațiul tău – vreun metru pătrat care îți aparține doar ție, toată cursa, pentru doar 3 lei! Nu am mai urcat de atunci în marșrutși.

Ies din casă zâmbind și ajung la serviciu la fel zâmbind. Și toată ziua îmi merge bine.

Și acum imaginați-vă câteva sute de mii de oameni care zilnic trăiesc emoții negative doar din cauza unor cutii în care sunt forțați să se deplaseze. Seamănă cu un experiment, care demult a eșuat, dar continuă să aibă loc fiindcă cineva a uitat să facă switch-off.

Toată această stare de spirit negativă este adusă la birou de către angajați, directori. Acasă – de către soți și soții, mame și tați; la școală și universități – de către studenți și profesori. Este transmisă ca o maladie de la unul la altul, se amestecă și pute.
Nu poate fi transformat totul odată – e și normal. Dar în ani de zile, s-ar fi putut găsi soluții pentru înlocuirea a 3 maxi taxi-uri pe un autobuz, măcar unul pe lună. Nu vin cu propuneri, am ceva idei care sigur au neajunsuri. (dacă vreți să vă inspirați, citiți mai bine aici - Cât ar costa să avem linie de metrou în Chișinău? Plus, încă ceva idei, cum ar fi: Telegondola, dezvoltarea infrastructurii pentru cicliști etc.). Este nevoie de competență în domeniu pentru a chibzui și veni cu ceva constructiv, ceea ce se vede că lipsește la moment și printre rândurile celor responsabili de ”transport”.

În schimb constatăm că în ultimii ani numărul de microbuze și rutele acestora a crescut, pe când numărul troleibuzelor, autobuzelor și rutelor acestora a scăzut. (sursă. Datele sunt până în 2011, dacă cineva are cifre noi, vă rog să dați sursa în comentarii)
De lucru este nu doar la capitolul mijloacelor de transport, dar și a procedurii de funcționare acestora.

Într-o capitală ce pretinde a fi europeană nu trebuie să cauți taxi după 23:30. Mai ales în weekend! Nu trăim în regimuri militare totalitariste când Toți merg la culcare odată cu găinile și pe străzi se stabilește ”ordinea”.

Într-o capitală ce pretinde a fi europeană cu un bilet de călătorie poți schimba mai multe unități de transport, timp de o oră de exemplu. Eu cumpăr acces la întreaga rețea de călătorii, nu investesc în Lexus-ul unui proprietar de rută. Și dacă se întâmplă că infrastructura construită de municipalitate să nu fie optimizată astfel, ca să mă pot deplasa ușor cu o singură unitate de la serviciu acasă, dar am nevoie de 2  în fiecare zi, atunci cum să nu mă simt frustrat, din moment ce cheltui dublu.
Exagerez? Nu dragilor, voi doar  nu acceptați gândul că meritați mai mult. Proprietarii rutelor, șefii administrațiilor publice nu merg cu “rutierele”. Ei nu știu ce-i asta “peredaite pojalusta”, “la Eminescu vă rog” și “cei din fund au achitat?”. Sunt primari ce merg cu bicicleta la serviciu. Nu cer multe, l-aș ruga pe al nostru cel puțin 3 luni să meargă cu rutiera. Să vedeți cum vor începe să apară schimbări.

P.S. Situația în țară nu e mai bună. Microbuzele au împânzit marea parte a circulației rutiere. E imposibil să călătorești cu bagaj, mai ales cu o valiză mare. Pur și simplu nu încape nicăieri. Cel mai des ești forțat să mergi în picioare sau pe scăunele așezate pe podea, între scaunele normale (da nici alea nu-s ca lumea). Iar șoferii având câteva sute de cai putere sub talpă, nu merg mai puțin de 100km/h, în caz că se lovesc în ceva, să zbori cu tot cu scăunel prin parbriz.

Oameni buni, în țara asta s-a uitat că există autobuze?

Am impresia că Germania a încheiat un contract exclusiv cu Moldova, și ultima s-a angajat să devină cimitir pentru toate Mercedes-urile Sprinter.

The post Chișinău – cimitirul microbuzelor appeared first on Bloguvern.