"Marea Adunătură Naţională" pentru integrarea europeană
Sărăcia noastră ne omoară,De atâta marş ne doare splina,Cine iese ultimul din ţarăE rugat să stingă şi lumina.(A. Păunescu)Românii dintre Prut şi Nistru au avut trei mari adunări naţionale: de la 27 august 1989 (revendicarea alfabetului şi a grafiei latine), de la 23 iunie 1990 (declararea Suveranităţii) şi de la 27 august 1991 (proclamarea Independenţei). Abordând istoriceşte aceste manifestaţii de amploare, rezultatul scontat – cel al reunificării, nu a avut finalitate, pe când din perspectivă politologică, fenomenul s-ar fi consumat prin trecerea de la „romantism” la „pragmatism”. În tot cazul, marile adunări naţionale de la Chişinău au fost expresia unor reverberaţii populare şi nu a unor elucubraţii populiste.Similar ghinionului generaţiilor precedente, în aprilie 2009, tinerii au reuşit să scape de răul mai mare, dând peste răul mai mic. Într-un sens anume, suferim de un blestem al semi-eşecurilor: deşi îngropăm securea războiului, ne pomenim pe baricade; deşi repurtăm victorii, acestea se dovedesc a fi efemere.În tot acest răstimp, am pierdut oameni de o valoare incontestabilă. Nu mai sunt printre noi soţii Aldea-Teodorovici, ale căror cântece sunt şi alinare, şi imnuri de rezistenţă. A plecat în lumea celor drepţi şi poetul Grigore Vieru, ale cărui opere constituie un indubitabil reper de moralitate şi demnitate. Ne lipseşte şi disidentul Gheorghe Ghimpu, ale cărui discursuri înflăcărate nu mai pot fi reproduse sau egalate. Şi mulţi, mulţi alţii, fără de care adunările din 1989-1991 nu ar fi fost nici mari, nici naţionale…Tocmai din acest considerent, la 3 noiembrie anul curent, vom asista la denaturarea conceptului de „Mare Adunare Naţională”. Cel două partide şi jumătate de la guvernare, care au anunţat intenţia de a organiza o manifestare nu atât pentru susţinerea opţiunii de integrare europeană, cât pentru măsurarea potenţei lor electorale, devin complicii profanării memoriei celor care au făcut posibilă descătuşarea de regimul sovietic. Să fiu înţeles corect: nu sunt contra aderării la Uniunea Europeană, sunt împotriva metodelor comuniste de impunere a acestui deziderat. Oriunde în lumea civilizată, dragostea cu de-a sila nu este altceva decât viol. Or, a-ţi obliga membrii şi simpatizanţii să dea buzna cu căţel şi purcel în PMAN este dovada supremă a iresponsabilităţii şi a disperării politice.Nu insist să abordez aspectul privind autodeconspirarea lipsei de legitimitate a puterii care-şi cheamă susţinătorii, ci doar să precizez că participanţii la veritabilele Mari Adunări Naţionale din ’89–’91 au fost mai europeni în gândire, cu toate că trăiau încă în URSS, decât toţi „euro-optimiştii” de astăzi.Aristotel spunea că „orice asociaţie trebuie să aibă un fel de unitate, dar nu o unitate absolută. E ca şi cum ai încerca să faci o armonie dintr-un sunet”. De aceea, chemarea monstruoasei coaliţii „pro-europene” la manifestarea euforică şi butaforică a aspiraţiilor europene nu este altceva decât un urlet în surdină, nicidecum o odă a bucuriei. Toboşarii comunişti şi trâmbiţaşii de la guvernare mi se par a fi doi fraţi siamezi. Atât unii, cât şi alţii încearcă să ne încânte cu un râgâit din măruntaiele lor îndestulate. Mie nu-mi este a zâmbi pe stomacul gol şi nici nu-mi doresc să joc pe muzica vreunei tabere. Prin urmare, stimaţi guvernanţi, nu contaţi pe prezenţa mea la „Marea Adunătură Naţională”.Dostoievski spunea că „una este temperatura de fierbere a apei şi alta este temperatura de topire a fierului”. Similar, una este să îndrăgeşti valorile europene şi cu totul altceva este să te prostituiezi în public de dragul unui partid mai compromis decât altul.Acest articol a fost publicat în "Evenimentul Zilei", ediţia din 28.10.2013
Sursa
2013-11-04 12:44:00