Prietenia este-o floare rară, cum spune poezia

Sunt o egoistă.
Oh, mi se învârte capul când conştientizez cât de egoistă sunt. În ultimile luni am fost împresurată cu atâtea veşti bune şi cu atâta fericire că, cuprinsă în aura mea permanentă de fericire nu am putut să observ tristeţea şi deznădejdea de pe chipurile unor prieteni. Am gândit că dacă eu sunt fericită şi împlinită atunci neapărat sunt fericiţi şi ei.  Am uitat cu desăvârşire că oamenii nu pot fi fericiţi concomitent, şi că în timp ce mie îmi merge bine în anumite perioade de timp, altora poate să le meargă foarte rău.

Dumnezeu a fost bun cu mine şi mi-a dat nişte prieteni adevăraţi care, văzându-mă zi de zi cu zâmbetul pe buze, nu au vrut să-mi strice buna dispoziţie cu problemele lor. Mă autocritic că nu am putut să le observ singură, că nu am putut să le citesc chipurile atât de grăitoare fără ca aceştia să-mi vorbească ceva. Chiar dacă nu i-aş fi putut ajuta cu mare lucru, cel puţin le puteam fi alături şi le puteam oferi sprijinul şi umărul meu, susţinerea mea.

Să ai un prieten e echivalet cu: să ai o avere incomensurabilă! Un prieten trebuie iubit şi sprijinit şi atunci când eşti în dispoziţie bună, şi atunci când nu ai chef să vezi pe nimeni, altminteri nu eşti un prieten adevărat. Din tot ce se întâmplă în viaţa noastră trebuie să învăţăm anumite lecţii, pentru că doar astfel ne putem corecta şi putem proceda altfel în situaţii similare din viitor.

Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă… Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii. Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.