Discursul anti-job al unei vertebrate care pana nu demult era organism monocelular
Sa stai in birou toata ziua si sa mimezi activitate nu e greu. E stresant si degradant. E umilitor. Sa ti se spuna cu fiecare ocazie ca esti un angajat pretios si ca pe loialitatea ta se conteaza mult, ca peste un timp sa intelegi ca nu ti se ofera incredere nici cat negru sub unghie, e disonant. Sa astepti ora mesei, deoarece la birou iti poate fi foame doar conform programului. Apoi sa astepti ora incheierii activitatii, ca sa poti intra in viata ta. Joi pe la amiaza incepi sa vezi verde. Ai impresia ca vineri nu mai vine. “Vineri” cel mai dulce cuvant din vocabularul unui angajat cu program la birou. Apoi week-endul. Apoi ziua salariului, alta sarbatoare a sufletului. Si, in sfarsit, concediul. O saptamana. Doua, pentru cei mai indrazneti si cu tupeu de soldat sovietic.
Cand esti mama, viata de birou e un bat cu doua capete. Pe de o parte, esti asigurata cu un servici, cu un venit, cu niste conditii decente de munca, pe de alta parte, insa, simti cum ti se inoculeaza culpabilitatea pentru fiecare vizita la medic cu copilul din timpul programului la birou, pentru fiecare sedinta cu parintii, pentru diminetile tarzii, deoarece cel mic a vomitat pana in zori, pentru pneumonia copilului, care, pentru unuii angajatori, nu este o scuza ca sa lipsesti jumate de zi, iar zilele in care este absolut necesar sa te invoiesti de la birou, devin un examen de vericalitate si flexibilitate morala.
O sumedenie de mame frustrate, sunt presate sa aleaga intre o viata la birou fara prea mari sacrificii si o viata de familie decenta. Aici nici nu poate fi vorba de o cariera in care sa te regasesti ca om cu abiltati profesionale. Unele din ele se decid pentru a doua sarcina. Astfel, isi asigura minimum un an de respiro de la umilintile vietii de birou, ca mai apoi sa viseze la alt birou, depasite de viata de casnice. Un cerc vicios.
Eu am trecut prin cateva job-uri. In cei 10 ani, de cand am absolvit facultatea, aproape 5 i-am petrecut intre patru pereti, cu program fix sau extrem de flexibil, in favoarea institutiei, evident. Nicaieri nu am rezistat mai muul de 1,5 ani. Caracter foarte dificil si conflictual, ar scrie in dosarul meu personal din sectia de cadre, daca ar fi una.
Eu nu stiu si nu pot sa lucrez in colectiv. Primele doua luni ma stradui. Sincer. Onest. Cu tot sufletul. Mimez chiar lucrul de echipa si dorinta arzatoare sa ies saptamanal la o bere. Ca mai apoi, ciuperca atomica a imposibilitatii sa cred in politica institutiei sa creasca pana la dimesniunile unei palarii ciupercoide apocaliptice.
Dar cum poti sa lucrezi de la ora la ora? Cum ramane cu ritmurile noastre diferite, individuale? Eu, bunaoara, lucrez cel mai bine dimineata devreme, altcineva noaptea. Cati sefi de suflete de angajati ar accepta sa-si lase subalternii sa lucreze in ritmul lor? Cati ar sta linistiti, stiind ca le scapa de sub control cu ce se ocupa fiecare angajat in timpul lui de lucru care nu ar coincide cu cel al sefului? Cati conducatori de echipe, directori de companii si alti patroni au incredere in persoanele pe care le i-au la lucru? Cati le respecta calitatatea lor de om, nu de robot de oficiu, ca sa nu spun organism monocelular de oficiu? Cati tin minte ca au angajat fiinte vertebrate si nu cad in capcana moale si lipicioasa a placerii de a umili, de a prinde cu fofarlica, de a verifica, de a arata cine-i sefu?
E o nedreptate cineva sa-ti organizeze viata, sa ti-o aranjeze pe policioarele lui, nu ale tale, sa-ti spuna cand trebuie si cat trebuie sa gandesti, sa mananci, sa fii productiv, sa-ti vezi copilul. Un papusar al nostru personal in mainele caruia ne lasam voluntari.
Din planul meu personal de viata pentru viitorul apropiat si cel indepartat, munca la birou lipseste. Acum sunt irecuperabil indragostita de conceptul de nomadism. Imi dau bine seama care sunt provocarile unei vieti in afara confortului unui oficiu echipat, cu atat mai mult, cu cat ultima luna am inceput sa aduc acest proiect la viata si sa constat sau, mai degraba, sa ma conving, ca atunci cand esti pe cont propriu, eforturile si implicarea se dubleaza, rezultatele si recompensa uneori se lasa asteptate, satisfactia, insa, este inzecita.
Am devenit Omul-Orchestra, mama, sefa de corporatie personala, scriitoare aspiranta, potentiala studenta, iubita, activista, fiica, prietena. Si toate intr-o singura zi, timp in care acum doua luni imi permiteam sa fiu doar angajata, care construia visul altcuiva.
Filed under: Mix

Sursa
2013-10-30 16:48:40