Sfârşitul ideologiilor clasice şi metamorfozele lor (II)

Victoria decisivă a liberalilor în anii 1990

Falimentul URSS şi înfrângerea noastră în „războiul rece” au însemnat din punct de vedere ideologic distribuirea definitivă a rolurilor în lupta pentru destinul moştenirii Luminilor, în războiul pentru modelul viitorului. Anume în virtutea faptului că URSS a pierdut şi s-a destrămat, a devenit clar că dreptatea istorică a fost de partea liberalilor şi, în mod special, a neoliberalilor, care le refuzau comuniştilor şi socialiştilor pretenţia lor asupra „viitorului” ca „zi de mâine progresistă”. Societatea sovietică şi alte regimuri socialiste s-au dovedit a fi nişte versiuni mascate ale unor structuri arhaice, care au reinterpretat în propria manieră marxismul înţeles „mistic” şi „religios”.

Acest moment crucial al istoriei politice a umanităţii a pus pentru prima dată punctele pe „i” în principala chestiune a Modernităţii: care dintre cele două ideologii principale ale sec. XX moşteneşte trecutul (spiritul Luminilor) şi va primi în mod automat viitorul (dreptul de a domina cu mijloace ideologice ziua de mâine). Chestiunea cu privire la scopul procesului istoric a fost, în fond, hotărâtă.

La mijlocul sec. XX, filozoful francez hegelian de origine rusă Alexandre Kojève considera că „sfârşitul istoriei” în versiunea hegeliană se va manifesta prin revoluţia comunistă mondială. La fel considerau şi tradiţionaliştii (R. Guenon, J. Evola), care negau Luminile, apărau Tradiţia şi preziceau „sfârşitul lumii” prin intermediul victoriei „celei de-a patra caste” (shudra – proletarii). Însă în 1991, odată cu falimentul URSS, a devenit clar că „sfârşitul istoriei” va avea nu forma marxistă, ci liberală, fapt despre care s-a şi grăbit să înştiinţeze lumea filozoful american Francis Fukuyama, proclamând „sfârşitul istoriei” ca pe o victorie planetară a pieţei, a liberalismului, a SUA şi a democraţiei burgheze. Dintr-un posibil proiect de alternativă al viitorului, marxismul s-a transformat într-un episod insignifiant al istoriei politice şi ideologice.

Din acest moment începe nu pur şi simplu avântul liberalismului, în formele lui cele mai fundamentaliste, ortodoxe, anglo-saxone şi antisociale, dar şi iese în evidenţă un fapt fundamental al istoriei ideologice a umanităţii: anume liberalismul constituie destinul. Prin urmare, tezele lui, principiile şi dogmele lui filozofice, politice, sociale şi economice trebuie privite ca ceva universal şi absolut, fără alternativă.

În pragul „secolului american”

Rezultatele istoriei politice a sec. XX au demonstrat că liberalismul a câştigat bătălia pentru modernitate, învingându-şi toţi adversarii – şi din dreapta, şi din stânga. Îndelungatul ciclu al Epocii moderne s-a încheiat cu triumful ideologiei liberale, care de acum încolo a primit monopolul asupra controlului şi conducerii dezvoltării istorice. Liberalismul a rămas fără un duşman simetric, un subiect de proporţii cu o conştiinţă de sine adecvată, cu o ideologie convingătoare şi coerentă, cu resurse de forţă şi materiale consistente, cu o bază tehnologică, economică şi militară comparabilă. Tot ce încă se mai opunea ideologiei liberale nu reprezenta decât o totalitate haotică a unor simpli paraziţi, a unor erori, pe scurt, de „bruiaje”, care se opuneau din inerţie făuritorilor „noii ordini liberale”. Nu era vorba de concurenţa dintre nişte subiecţi civilizaţionali şi geopolitici de alternativă, ci de o rezistenţă reactivă şi pasivă a unui mediu neorganizat; la fel, structura solurilor, pârăiaşele, găurile carsturilor sau regiunea mlăştinoasă îi împiedică pe constructorii de drumuri: este vorba nu despre trasarea unui alt itinerar asupra căruia ar insista o întreprindere concurentă, ci de rezistenţa materialului.

În această situaţie, SUA, în poziţia de citadelă a liberalismului mondial, au căpătat o nouă calitate. De acum încolo, SUA au devenit nu pur şi simplu una dintre cele două supraputeri, ci singura forţă planetară care s-a rupt de concurenţi. Criticul francez al SUA, Hubert Védrine, a propus ca de acum încolo SUA să nu mai fie numită supraputere, ci hiperputere (hyperpower), subliniind singularitatea şi superioritatea ei asimetrică. Din punct de vedere ideologic, victoria liberalismului şi ascensiunea SUA nu reprezintă o coincidenţă accidentală – aşa arată cele două părţi ale aceluiaşi fenomen. SUA au ieşit învingătoare în „războiul rece” nu pentru că au acumulat un potenţial mai mare şi s-au distins în competiţia tehnologică, ci pentru că s-au bazat pe ideologia liberală, care şi-a demonstrat şi consistenţa sa tehnică, şi dreptul său istoric în războiul ideologic, care a făcut bilanţul Timpurilor noi. Şi la fel cum liberalismul şi-a descoperit dimensiunea fatală, Statele Unite au primit confirmarea vădită a propriului mesianism, care, sub forma ideologiei Manifest Destiny, estesimbolul credinţei elitei americane încă din sec. XIX.

Neoconservatorii americani conştientizează cu cea mai mare claritate această stare de lucruri. După cum s-a exprimat principalul lor ideolog, William Kristol, „secolul XX a fost secolul Americii, secolul XXI va deveni secolul american”. Să reflectăm asupra acestei afirmaţii: care e diferenţa dintre „secolul Americii” şi „secolul american”? „Secolul Americii” înseamnă că în acea perioadă, ideologia liberală lupta cu concurenţii (tradiţionalismul rezidual, fascismul, socialismul şi comunismul) şi i-a înfrânt totalmente. America, fiind una dintre puterile mondiale, s-a transformat în singura putere. Iar acum, în spiritul neoconservatorilor, SUA urmează să afirme modelul american – „American way of life” – în calitate de model mondial obligatoriu.

În faţa ochilor noştri, SUA încetează să mai fie un stat naţional şi devin sinonimul guvernului mondial. Întreaga planetă trebuie să se transforme de acum încolo într-o „Americă mondială”, într-un „stat mondial” (World State). Anume acesta este „secolul american”, proiectul globalizării modelului american la scară mondială. Nu este vorba doar de colonizare sau de o nouă formă a imperialismului, este un program de implementare totală a unui singur sistem ideologic, copiat după modelul ideologiei liberale americane. America pretinde de acum încolo la difuzarea universală a unui cod unitar, dar penetrează în viaţa popoarelor şi a statelor pe mii de căi diverse, ca o reţea globală, prin intermediul tehnologiei, economiei de piaţă, modelului politic al democraţiei liberale, sistemelor informaţionale, clişeelor culturii de masă, stabilirii controlului strategic direct al americanilor şi a sateliţilor lor asupra procesului geopolitic.

Secolul american e conceput ca o retopire a modelului mondial existent în unul nou, structurat în conformitate strictă cu standardele americane. Acest proces este numit convenţional „democratizare” şi e orientat asupra câtorva enclave geopolitice, în primul rând asupra celor problematice din punctul de vedere al liberalismului. Aşa au apărut proiectele „Marelui Orient Apropiat”, „Marii Asii Centrale” etc. Sensul acestora constă în dezrădăcinarea modelelor naţionale inerţiale – politice, economice, sociale, religioase şi culturale – şi înlocuirea lor cu sistemul operaţional al liberalismului american. Şi nu contează dacă este vorba despre adversarii SUA sau despre adepţii lor: urmează a fi supuşi reformatării şi prietenii, şi duşmanii, şi cei care vor să rămână neutri. În asta constă sensul „secolului american”: liberalismul, învingându-şi duşmanii formali, trece la implementarea sa profundă. Acum nu mai e destul să fii de partea SUA în conflictele locale (cum s-au manifestat multe ţări cu ideologii departe de cea liberală – precum Pakistan, Arabia Saudită şi Turcia). De aici încolo, liberalismul trebuie să pătrundă în adâncurile tuturor societăţilor şi ţărilor fără excepţie, iar orice rezistenţă va fi, în accepţia neoconservatorilor, înfrântă – aşa s-a întâmplat în cazul Irakului, Serbiei sau Afganistanului.

Criticii unei astfel de abordări din interiorul SUA, ca, de exemplu, conservatorul clasic Patrick Buchanan, afirmă: „America a cucerit întreaga lume, dar s-a pierdut pe sine însăşi”. De altfel, asta nu-i opreşte pe neoconservatori, deoarece ei percep SUA nu doar ca pe un stat naţional, ci şi ca pe o avangardă a ideologiei liberale. Şi nu e de deloc întâmplător faptul că neoconservatorii americani provin, oricât ar părea de paradoxal, din troţkism. La fel cum troţkiştii insistau asupra revoluţiei comuniste mondiale, criticând vehement stalinismul şi ideea construcţiei socialismului într-o singură ţară, neoconservatorii de azi cheamă la o revoluţie liberală mondială, respingând în mod categoric apelurile „izolaţioniştilor” să se limiteze la frontierele SUA şi a aliaţilor lor istorici. Anume neoconservatorii dau tonul politicii americane actuale, înţelegând cel mai bine sensul ideologic al destinelor învăţăturilor politice în zorii sec. XXI. Cercurile neoconservatoare din SUA conştientizează cu cea mai mare profunzime sensul schimbărilor care se produc la scară mondială. Pentru ei, „ideologia” rămâne a fi obiectul unei maxime atenţii, chiar dacă aceasta se transformă într-o “ideologie blândă” (“soft ideology”) sau “ putere blândă” (”soft power”).

Liberalismul şi Postmodernitatea

Trecând de la opoziţia formală faţă de ideologiile de alternativă la o nouă fază de autodifuzare la scară mondială, ideologia liberală îşi schimbă statutul. În epoca Modernităţii, liberalismul a coexistat cu non-liberalismul, prin urmare, făcea obiectul unei alegeri. Ca şi în cazul tehnologiilor informaţionale moderne, când la modul teoretic îţi poţi alege un calculator cu sistem operaţional Microsoft, Mac OS sau Linux. Învingându-şi adversarii, liberalismul a obţinut monopolul asupra gândirii ideologice, el a devenit singura ideologie, care nu admite alături pe nimeni altcineva. Am putea spune că el a trecut de la nivelul unui program la al unui sistem operaţional, devenind ceva înţeles de la sine. Să observăm, atunci când mergem la magazin şi alegem un calculator, de obicei, nici nu mai precizăm: „Daţi-mi un calculator cu softul firmei”. Noi zicem, pur şi simplu: „Daţi-mi un calculator”. Şi atunci el ne este vândut în mod tacit cu sistemul operaţional al firmei Microsoft. Cu liberalismul lucrurile stau la fel: el penetrează în noi de la sine, ca ceva general acceptat, ceva ce ar fi ridicol şi stupid a contesta.

Conţinutul liberalismului se schimbă, trecând de la nivelul unui anume tip de exprimare la nivelul limbii. Liberalismul devine nu liberalism propriu-zis, dar ceva subînţeles, un acord tacit, un consens. Asta corespunde trecerii de la epoca Modernităţii la cea a Postmodernităţii. În Postmodernitate, liberalismul, păstrându-şi şi chiar sporindu-şi influenţa, apare tot mai rar în calitate de filozofie politică conştientizată şi acceptată în mod liber, el devine inconştient, de la sine înţeles, instinctiv. Un astfel de liberalism, care pretinde să se transforme într-o “matriţă” a zilei de azi, de care majoritatea nu este conştientă, treptat capătă trăsături groteşti. Figurile groteşti ale culturii postmoderne se nasc din principiile clasice ale liberalismului, devenit subconştient (“subconştientul rezervelor mondiale”, prin analogie cu dolarul, “rezerva valutară mondială”). Este vorba deja de un soi de postliberalism, dar care îl conduce spre concluziile lui extreme.

Astfel apare panorama grotescului postliberal:

• drept măsură a lucrurilor se prezintă nu individul, ci postindividul, “dividuum”-ul, o combinare jucăuşă şi ironică accidentală a unor părţi ale omului (a organelor lui, a clonelor lui, a simulacrelor lui – până la cyborg-uri şi mutanţi);
• proprietatea privată este divinizată, se „transcedentalizează” şi se transformă din ceva ce posedă omul în ceva ce îl posedăpe om însuşi;
• egalitatea şanselor se transformă în egalitatea contemplării şanselor (societatea spectacolului – Guy Debord);
• credinţa în caracterul contractual al tuturor instituţiilor sociale şi politice evoluează în egalarea realului şi a virtualului, lumea devenind o machetă tehnică;
• dispar cu desăvârşire toate formele autorităţii extraindividuale, orice individ fiind liber să creadă despre lume orice ce îi trece prin minte (criza raţionalităţii generalizatoare);
• principiul separării puterilor se transformă îi ideea unor referendumuri electronice permanente (parlamentul electronic), în cadrul cărora orice utilizator al internetului votează cu ocazia oricărei hotărâri, fapta care conduce spre multiplicarea puterii până la numărul fiecărui cetăţean (fiecare îşi este sie însuşi ramură a puterii);
• „societatea civilă” substituie integral statul şi se transformă într-un melting pot (cazan de topire) mondial cosmopolit;
• de la teza „economia este însăşi soarta” se trece la teza „codul numeric este însăşi soarta”, deoarece şi munca, şi banii, şi producţia, şi consumul – totul devine virtual.

Unii liberali şi neoconservatori s-au speriat ei înşişi de perspectiva ce s-a deschis în urma victoriei liberalismului – în momentul trecerii la postliberalism şi Postmodernitate. Astfel, Fukuyama, autorul tezei despre „sfârşitul istoriei” în versiunea liberală, în ultimele decenii cheamă Occidentul şi SUA să „dea înapoi” şi să se reţină la faza precedentă a liberalismului „demodat”, clasic – cu piaţa, cu statul-naţiune şi cu raţionalitatea ştiinţifică obişnuită, pentru a evita alunecarea în abisul postliberal. Dar tocmai aici el se contrazice pe sine însuşi: logica trecerii de la liberalismul obişnuit spre liberalismul Postmodernităţii nu reprezintă ceva arbitrar sau voluntarist, ea e înscrisă în însăşi structura ideologiei liberale, întrucât eliberarea treptată a omului de tot ce nu e el însuşi (de toate idealurile şi valorile extraindividuale şi supraindividuale) nu poate să nu conducă mai devreme sau mai târziu spre eliberarea omului de el însuşi. Iar cea mai teribilă criză a individului începe nu atunci când el luptă cu ideologiile de alternativă, care neagă omul ca valoare supremă, ci atunci când el ajunge să obţină o victorie decisivă şi ireversibilă.

Din cartea lui Aleksandr Dughin „A Patra Teorie Politică”,
în traducerea lui Iurie Roşca