PENTRU CINE CAD FRUNZELE, DOAMNĂ RAISA LUNGU-PLOAIE?

Semna un tînăr imberb zilele trecute un material scris de știm noi cine, în care fluiera precum că de mine-ar fugi toți scriitorii.

Îi doresc să fugă de el așa toți oamenii cum nu mă uită  nicicum  colegii mei de condei, cronicarii unor vremi “ce-ar fi putut să fie/Și niciodată nu vor fi”.

Oameni ce mai cred c-ar putea schimba o lume ajunsă-n prizonieratul Banului și-al desfrîului nimicitor.

Oameni, care nu-și pot crede ochilor de ce văd, nici urechilor—de ce aud.

Scriitori ce cultivă Cuvîntul ca și Adevăr literar și artistic.

Și Adevăr general uman chiar.

…Raisa Lungu-Ploaie  locuiește la Durlești. Are 85 de ani și cu această rarisimă ocazie nu puteam, alături de poeții Nicolae Fabian și Otilia Dediu, să n-o  vizitez.

De cînd a aflat că lucrez la Dicționarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni și la Antologia poeziei românești din mileniul trei ne-am tot vorbit la telefon, pînă am convenit să trag o fugă  la căsuța ei cu pomi fructiferi și viță-de-vie, pe unde zilnic își plimbă pașii prozatoarea noastră cunoscută de ieri Raisa Lungu-Ploaie.

Care mai întîi a fost… Plaiu.

Ce nume sonor și frumos!

Ne-a vorbit preț de cîteva ore despre toți colegii ei de generație, din care aproape că n-a mai rămas nimeni.

Poate 1,2…și atît.

Vorbește de bine și despre Valeriu Gafencu, fostul ei coleg de la Bălți, și despre Iosif Balțan, Petru Zadnipru, Victor Teleucă, Grigore Vieru, Nicolae Costenco, Ion Druță, Paul Mihnea etc.

Și numai despre un cibotar nu poate vorbi de bine…

Și atunci nu vorbește deloc despre cel  ce i-a furat caietele cu poezii(da, da, poezii), pe care le-a dus pe ascuns la Securitate…

Iată ce e scris  despre ea în internet:

“Raisa Lungu-Ploaie (15 august 1928, Mihăileni, judeţul Edineţ, România Mare) este o prozatoare. Este fiica Mariei şi a lui Ion Ploaie. A absolvit cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova (1964). A fost profesoară la o şcoală de cultură generală, redactor la revistele „Nistru” şi „Femeia Moldovei”.

Volumele Povestiri (1960), Cântecul unei viori (1962), Mărţişoare (1964), Pana albastră (1972) şi Zări albe (1974) se impun prin fineţea analizei psihologice şi prin sobrietate. Ele configurează un moment aparte în proza feminină datorită unor texte cu dimensiune dramatică, în care personajele „se prăbuşesc în golurile dintre iluzia bovarică a vieţii şi situaţiile ei vitrege” (Mihai Cimpoi).

Romanul Dragostea de peste o viaţă (1982) evocă momente din viaţa plină de dăruire şi sacrificiu a medicilor. A tradus din Daniel Defoe (Robinson Crusoe), Konstantin Paustovski (Trandafirul de aur), Cinghiz Aitmatov (Adio, gulsar) etc.

Opera literară

• Povestiri, Chişinău, 1960;

• Cântecul unei viori, Chişinău, 1962;

• Mărţişoare, Chişinău, 1964;

• Culorile fermecate, Chişinău, 1966;

• Poiana de argint, Chişinău, 1966;

• Floarea cerului, Chişinău, 1968;

• Aventurile lui Licurici, Chişinău, 1971;

• Pana albastră, Chişinău, 1972;

• Ştii tu cum râde soarele?, Chişinău, 1973;

• Casa poveştilor, Chişinău, 1974;

• Zări albe, Chişinău, 1974;

• Dragostea de peste o viaţă, Chişinău, 1982;

• Pisoii năzdrăvani, Chişinău, 1982;

• Ce frumoasă e Laura…, Chişinău, 1989;

• Scrieri alese, Chişinău, 1991.”

Lipsesc unele volume, care au apărut și după 1991, și anume:

“În umbra oglinzilor, 2000

Marchiz, 2004”.

Și atît…

Raisa Lungu-Ploaie citește mult și scrie în permanență.

Povestiri, evocări despre colegul ei Valeriu Gafencu din Bălții României Mari, despre Iosif Balțan și alte nume ale Trecutului, pe care încearcă prin scris să le reofere Prezentului antispiritual al Lumii.

Dar și poezii scrie.

Cu iluzia nepierdută că îi va telefona cineva într-o zi de pe la Guvern să-i propună editarea unei cărți noi, bucurie de care n-a mai fost acuprinsă din 2004!

Acum două zile, la ora 22.10, mi-a telefonat bucuroasă ca un copil.

Ascultă,  mi-a zis.

 Era nerăbdătoare să-mi citească ceva.

Primise de la sora ei o scrisoare, în care era păturită altă scrisoare din 1943, cînd locuia pe strada Ferdinand din Bălți.

Evident, o așa stradă e imposibil să  mai regăsești acum în acest oraș.

Scrisoarea din 1943 conținea un poem dedicat zilei de naștere a surorii ei.

„Vîntul cîntă: Azi e ziua ta/, Frunzele  în cădere rostesc: Azi e ziua ta. /Bat clopotele și-n zbaterea lor aud: Azi e ziua ta, ziua ta…”

Acum, cînd scriu aceste cuvinte desfrunzite de amintiri, gîndurile Raisei Lungu-Ploaie sunt la bunelul ei, zis Plaiu, la părinții, soțul și fiul ei, Corneliu, duși “pe aripi de vînt” spre țări de văzDuh, pe unde poate ajunge doar visul artistului născut din și întru Cuvînt.

Acolo numaidecît că  este o „poiană albastră”  doar  a scriitoarei noastre,  acolo răsună necunten „cîntecul unei viori”, iar un înger c-o „pană albastră” pictează „floarea cerului” în „culori fermecate”. „Zările” celea sunt numai „albe”, acolo „rîde soarele”, acolo, în „casa poveștilor”, unde o așteaptă „dragostea de peste o viață”, în care-a crezut și mai crede, deși își dă seama că azi nu mai miri, probabil, pe nimeni cu asemenea peisaje parcă decupate din Eternitate.

Raisa Lungu-Ploaie este o romantică  fără de Leac.

E bolnavă pîn-peste poate de frunza rotită în danțul nebunatec al toamnei.

E atît de fără scăpare că parc-ar zbura cu frunzele  în cor.

Zburînd și cîntînd fără sfîrșit, așa ca-n 1943, pe strada Ferdinand din Bălți.

Zburînd și cîntînd, cîntînd și zburînd, ca o frunză surpată în palma Destinului care-o ia și-o sărută și-o  avîntă să zboare, cîntînd,  cît mai sus, cît mai sus— în văzDuh…