- LA RĂSCRUCE DE DRUMURI - CAP.I PARTEA VI
CAPITOLUL I Cele unsprezece case ale copilăriei mele
Partea V
Trenul
sursa foto Probabil vreo jumătate de an am trăit în casa doamne Alexandra, în cea de-a șaptea casă a copilăriei mele. În disperare mama a hotărât să ceară ajutor de la ultimul om de la care o mai putea face, de la cea pe care nu-l mai ceruse, de la cea care după cum credea ea, nu o va refuza. Mama are două surori, una mai mare și una mai mică. Sora ei mai mică locuia într-un sat cu bunica mea. Nu ne-a putut ajuta nici ea, se afla probabil într-o perioadă mai grea din viața ei și nu a putut să mă ia să trăiasc la ea. Își avea problemele și grijile proprii. Cui îi mai trebuiește un copil străin „pe cap”? Un copil care trebuie educat, hrănit, trimis la școală. Un copil căruia trebuie să-i explici seară de seară că nu trebuie să plângă, căci mama e mult prea departe ca să vină și să-ți aline dorul de ea. Plânsul tău e inutil, deranjant chiar, cum s-a dovedit mai târziu. Nimeni n-are nevoie de un „țânc” cum am fost numită nu o dată.
Cea de-a doua soră a mamei trăia în România, în Cluj-Napoca. Spre ea plină de speranță a pornit mama. Ajunse la Cluj mama vroia să-și găsească de lucru, mai ales că și ea și sora ei care deja lucra de câțiva ani acolo, erau tehnicieni dentari. Credea că poate sora ei o va ajuta „să se pună pe roate”. O perioadă am locuit la mătușa mea în Cluj, eu am început să merg la școală, unde toți copiii râdeau de accentul meu exotic pentru ei. După care încet-încet am început să mă împrietenesc cu ei și să le captez deseori atenția cu povestiri de genul legendei că un stol de cocostârci a salvat cândva armata lui Ștefan cel Mare și că însăși Basarabia noastră se conturează pe hartă ca un strugure de poamă.
Începuse să-mi placă să locuiesc în Cluj. Deși nu am mai revenit de atunci în acest oraș, mi-l amintesc frumos, cu o pădure nu departe de unde locuiam și multe scrâncioburi în care petreceam atât de mult timp, că atunci când mă culcam îmi părea că încă mă dau în scrânciob. Deși clujenii nu îi zic așa, ci „hintă”. Îmi plăcea acest oraș. Acolo am descoperit Coca-Cola și acolo am devenit dependentă de rezolvarea integramelor :).
Într-o bună zi sora mamei ne-a zis că nu mai putem locui la ea, din ce motive, nu știu. Am trecut la gazdă în blocul vecin. Locuiam cu stăpânul apartamentului. Tot ce-mi amintesc despre el este că era sectant și încerca să ne bage pe gât religia lui care nici nu-mi mai amintesc cum se numea. Știu doar că râdeam seara de el cu mama, el credea că atunci când va muri va sta pe niște litere. Nu mă întrebați mai multe despre asta, nu-mi aprofundez cunoștințele în aberații.
Cea de-a opta și cea de-a noua casă a copilăriei mele au fost în Cluj, ultimile dintre casele în care am locuit cu mama. Ultimile amintiri frumoase din copilăria mea.
Banii mamei se epuizase total. Așa că după multe nopți nedormite și pline de lacrimi, ea a hotărât să părăsim acest oraș al speranțelor pentru noi. Nu reușise să-și găsească de lucru, asta după ce aflase că acolo unde lucra sora ei aveau nevoie de încă un tehniciar dentar.
Tot ce îmi mai amintesc este o gară de trenuri, în care m-am speriat teribil de un țigan care avea mâinile și picioarele foarte straniu întoarse. Mama acestui țigan prin intermediul anomaliei probabil tot de ea creată, făcea bani prin cerșit. Mârșav, nedemn pentru o mamă, pentru un om, pentru o ființă.
O gară. Un tren în așteptare. Mama mă strângea la piept și plângea. Sora ei lângă ea. Un om apare. Un om care i-a ruinat mamei viața și mie copilăria, un om care mi-e probabil cel mai străin din lumea asta, deși paradoxal, al doilea după mama cel mai înrudit cu mine. Nu-mi amintesc ce a fost între momentul când stăteam pe peron cuprinsă cu mama și clipa în care trenul se pornea, eu eram în el cu tata, iar mama se ruina de durere în ochii mei. Eu strigam „mama-mama”, iar ea a zis că o să ne vedem curând, o să fim din nou împreună. Acel "curând" a venit peste patru ani. Patru cei mai oribili ani din viața mea. Patru ani pe care vreau mereu să-i uit, să-i șterg din biografia mea, să-i boțesc ca pe o coală de hârtie și să-i arunc la gunoi. Ce păcat... amintirile nu sunt niște frunze de toamnă care pot fi măturate și apoi arse nemilos.
Din Cluj am plecat cu tata spre Bucureşti, acolo am dormit o noapte la nişte cunoscuţi de-ai lui probabil. Îmi amintesc că mi-a cumpărat nişte chipsuri pe care după ce i-am mâncat noaptea târziu, am înoptat în Bucureşti - oraşul speranţelor noatre, dar mai cu seamă al mamei. A doua zi din capitala României am pornit spre R. Moldova, mai exact, spre oraşul Soroca, unde tatăl meu se recăsătorise. O făcuse iarăşi după prostul lui obicei, el cu nimic, ea cu de toate. Un alfons! Am ajuns într-o casă străină, într-o familie străină, care nu a reuşit să devină a mea nici în cei patru ani pe care i-am petrecut în sânul ei. Într-o familie în care eu eram inferioară. Într-o casă cu oameni care m-au întâlnit cu zâmbete false şi haine.
Sursa
2013-10-22 08:36:00