După fiecare ieşire, fie şi într-o ţară din fostul lagăr sovietic - Slovacia, revin tot mai împuţinat în România. Tot mai puţin convins că fac bine întorcându-mă. Amintirile din pruncie, deşteaptă-teromâne, bloguri, terase, şcoli, prieteni sunt tot mai slabe argumente pentru a reveni aici cu oareşice bucurie în suflet. Mă pun în maşină inert, cu ochi mari, privind neputincios în urmă, fotografiind cu înverşunare tot ce se poate, toate amănuntele care alcătuiesc străinătatea - singura mea patrie. Nu cred că am fost vreodată român cu adevărat, aşa cum nu mă simt a fi nici altă naţie. Ştiu doar că nu am aparţinut nicicând trupesc-sufleteşte acestui peisaj. Acestui "stil" mizerabil-improvizat de a trăi. Pe care, drept e, l-am învăţat în timp, l-am asimilat şi care tinde să mă corupă, să mă conţină şi pe mine, încet-încet.