Acasă…se revine. Din doruri, datorii, obișnuință sau necesitate. Uneori ai nevoie de acel acasă, pentru că acolo e constant liniște. Liniște, calm și dragoste.
Drumul spre casă a fost încețoșat de aceasta data de febră. Copacii de pe marginea drumurilor se dizolvau în pete colorate, insuportabil de ademenitoare. Dacă aș fi putut să mă teleportez într-un vehicul cu ferestre care se deschid, cu un șofer fără pretenții de vitezoman poate că aș fi încercat să scot nasul afară, să simt cum se miroase toamna în orașele acestei micuțe țări. Dar realitatea a lăsăt doar loc de admirat un octombrie moldovenesc desenat în colorile din paleta lui Van Gogh.
O tanti enormă îmi fura din spațiu. Ohurile dese lăsau impresia că ea își dorea cu tot diandinsul să socializeze. După toate semnele pe paralela boli-medicină-politică-migrație-copii. Egoistă de fire am lasat femeia fără drept de replică și am scos liniștită cartea din geantă să văd ce se alege din soarta Charlottei Lowenskold.
Acasă mă așteaptă mama, și cea mai ”mămoasă” prietenă a ei. Pline de griji și cu planurile despre ”cum o să facem mîine dulceața de gutui împreună” pregătite. Și am simțit că sunt acasă. Între grijile și dragostea lor. Cu ceaiul lor gustos. Cu cîntecele noi ale lui tata și poveștile mamei. Cu cîntecul clopotelor de mîine dimineața. În brațele lor.
La 167 kilometri distanță de Chișinău toamna lasă fără replică. E galben-rosu-portocaliu și miroase a fum de te inspiră să reciți cu intonație cîte un vers din Bacovia fiecărui copac ce-l întilnești în cale fără a te gîndi la ce o să se gîndească acesta din urmă despre tine. Drumul spital-casă nu a fost niciodată mai scurt și niciodată nu s-a simțit atît de acut necesitatea de a implanta imagini în memorie.
Toamnele vin regulat. Frumusețea nu se conservează. Ea se administrează anual, în doze mici, aleșilor. Și e foarte toamnă aici, la 167 km spre nord.
