Nevoia de măreție a oricărui muritor, încăpățânat să mențină o distanță inconștientă față de finitudinea sa, e o formă de boală psihică (sufletească). Iar când măreția e înțeleasă ca o înstăpânire asupra celorlalți, boala lui tristă e deja o certitudine. Pentru asemenea indivizi, anonimatul, viața simplă sau păstrarea unui profil social discret sunt sinonime cu vidul teribil pe care-l poartă înlăuntru. Ceva de evitat, de neprivit.
Cu toate că eu, unul, nu mă cred capabil de dăruire totală, asta nu mă împiedică să simt că singura măreție potrivită muritorului (creștin) e aceea a renunțării la sine pentru a se dedica altora. Umilința și uitarea de sine în slujba celor nevoiași sunt summa adevăratei grandori pe care omul este în măsură să o atingă.
Domnia, setea de a domina, de a sta mereu deasupra, delirul șefiei, spaima surdă, neîncetată, a pierderii privilegiilor aduse de putere, căderea din funcție percepută ca o Repetiție a morții însăși, beția autorității întreținute prin mijloace malefice sunt forme nerecunoscute ale suferinței psihice.