E seară de vineri. Doar că astăzi nu merg să mă odihnesc. Azi e o seara de vineri diferită. O privesc, o mângâi cu privirea. Azi e neagră cu fâșii roșii. Simt că îmi tresare inima. Încă puțin… apăs butonul roșu și peste jumătate de secundă îi aud respirația. Bubuituri ritmice, joasă tonalitate. Perfect, nu scapă nici o combustie… e caldă, e fierbinte. O cuprind cu drag, îi zic și îmi zic că totul va fi bine. Strâng ambreiajul, apăs pedala și cu o smuncitură puțin blândă, puțin brutală îmi zice că e gata să pornim. Pornim…Azi nu mai nimic nu valorează, azi totul trebuie făcut repede și curat. Azi emoțiile nu au loc. Opresc la ieșirea din oraș. Privesc drumul, privesc orașul, privesc cerul, respir aerul proaspăt, deja răcoros al serii. Am o presimțire de bine, deși e una foarte timidă… scot telefonul din buzunar, posibil pentru ultima data, privesc îndelung în direcția acestuia fără să vad nimic, îmi mișc încetișor degetele peste taste, o mângâi pe rezervor… simt că decizia a fost luată, fără implicarea mea… ochii încep să vadă, să privească. Mesaj: vreau să știi, eu te iubesc, indiferent ce s-ar întâmpla și cum! Îl expediez. Sărut telefonul. E tot ce mai contează.
Las telefonul să lunece înapoi în buzunar, mai privesc o dată înapoi și pornesc. Autostradă. În anticipare, accelerez lin, aproape agale, să mă bucur de fiecare schimbare de treaptă, de fiecare tonalitate a motorului. Ajuns la limita legal înțeleg că nu mai am drum de întoarcere. Este, însă decizia a fost luată… decizia nu implica drum de întoarcere. Merg pe banda din stânga, că e mai liberă. În oglindă, un Audi, probabil un A8 după faruri și dimensiuni, îmi face semne din lumini. E gata să mă depășească pe dreapta. Mă culc pe rezervor și deschid accelerația. O deschid de tot. Jumătate de secundă nu se întâmplă nimic, fără vacuum carburatoarele parcă au uitat ce trebuie să facă, apoi, se trezesc în plină forță. Da.. carburație..
Motorul nu mai toarce, scoate un mornăit iritat. Nu mai e nimeni in oglindă. O las mai domol. Are o protecție de vânt nemaipomenită. Deși am 200 nu se aude nici un zgomot, nici o adiere. Îmi aduc aminte, tata mi-a povestit că atunci când a adus Ford-ul din Germania, a mers pentru prima și ultima dată cu 220km/h. A zis că e foarte repede și la așa viteze trebuie să fii foarte atent pentru că totul se întâmplă cât ai clipi din ochi, iar mai bine să nu mergi cu așa viteză. Zâmbesc. Acum merg cu 220km/h, doar că pe două roți. Hmm… pentru o mașină e o viteză considerabilă, pentru o motocicletă abia de e a doua treime din capacități. Are dreptate, totul se întâmplă mult mai repede. Mă prind că în loc să merg pe banda mea, mă aflu de fapt într-un slalom continuu printre mașinile care merg mult mai încet.
Soarele mă privește direct în ochi. Îl privesc cum roșește și se lasă îmbrățișat de lanurile deja pustii. Mă amuză un pic, până o domnișoară, la volanul unui Golf negru, uită să privească în oglindă, sau poate mă ignoră, iese în depășire chiar în fața mea. Mi se taie respirația. Să frânez… nu are sens… decizie de moment: mă strecor! mare noroc că a rămas suficient loc între mașini. Îi ating oglinda…