Duminică. Atât de repede a venit ora 14… Pornesc înapoi cu o mare decepție în suflet. Aș vrea să nu merg nicăieri, să cad și să adorm doar. Chișinăul se termină repede. Pe drum mă gândesc că ar fi bine să alimentez cu benzină mai ieftină, deși rezervorul ajunge doar pentru 250km. Opresc la o benzinărie. Aștept. Într-un sfârșit se apropie un omulean și cu mutră nemulțumită îmi zice că nu m-am oprit unde trebuie, că-i e incomod să alimenteze. Îmi zice să fac un cerc și să mai intru încă o dată la pompă. Desigur… să-și mai sufle mucii în politețea-i… M-a indispus și m-a înfuriat un pic situația. Mă grăbesc să ies din țară. Să fi mers cu vreo 120-130 când de după deal, îmi iese în întâmpinare o mașină de poliție. Prin minte îmi trece amenda considerabilă, deși mai de fiecare dată am reușit să evit amenzile, acum însă cred că am depășire de limită cu peste 40km/h. Și dacă n-o să-mi dea voie să ies din țară până nu plătesc amenda? Dacă îmi iau permisul? Și TREBUIE să fiu în București la ora 20. Văd în oglindă (da, la singular, a doua oglindă s-a desprins spontan ieri și acum stă în ghiozdan) că se aprind farurile giratorii roșii albastre și mașina întoarce să vină după mine.
Nu am decât o șansă îmi zic. Ești gata Suzy? Cobor două trepte și trag de accelerație la maxim. 10000 -> 11000 -> 12000rpm, a cincea, a șasea la 10000. În câteva secunde ajung la vreo 170km/h. Mașinile rămân în urmă de parcă ar sta pe loc. Mă tot uit în oglindă, dar mașina de poliție întârzie să apară. Ca să fiu sigur, mai merg culcat pe rezervor încă vreo 15 minute, până mi se face milă de motor și cobor la 7000rpm. Acum pot să-mi trag respirația. Și vama e la vreo 3km, dar mai arunc câte o privire în oglindă.
La vama e rând mare. Am pierdut o oră. Ce bine că cel puțin la a doua mai există puțină logică și motocicletele trec fără rând. Acum am de recuperat ora. Repede repede, asfalt neted, curat. Trafic încă puțin, nici urmă de poliție. Repede. Undeva în depărtare cerul e întunecat. Asfaltul ud m-ar încetini enorm… Rog ploiță să treacă pe lângă mine. Cred că am deja vreo 230km de la ultima alimentare. Opresc la o benzinărie, exact în curba care duce spre norii de la orizont. Ieșind din magazin, vad că bureză deja. Ar trebui să mă grăbesc… dar încotro? E ploaie mare în față..
Pornesc… e tot mai ud.. dar e destul de bine. Scurta e impermiabilă. În plus nu ploua foarte tare. Privesc picăturile cum se adună pe vizieră și văd tot mai puțin. Imaginează-ți să mergi într-o mașină, prin ploaie, iar periuțele să nu funcționeze. Totul e foarte tulbure. Ca să văd, măresc viteza, să fie vreo 120. Acum vântul alungă picăturile în părți și drumul e relativ vizibil. Sunt aproape de podul în reparație și desigur, semaforul este roșu pentru direcția mea și o coada de 1km. Azi e mica coada, dar e mare vântul și picăturile acum sunt mari, grele și multe. Simt că apa a intrat peste tot. Sunt ud ud. Nu risc să ies pe contrasens, merg pe acostament, încet. Privirile mirate ale oamenilor din mașină mă amuză. Ajuns la pod, motorul începe a tuși. Trag de accelerație. Răspunde, apoi iar tușește. Întind mâna sa-l pipăi. Mama ei de răcire pe aer. Motorul e rece ca gheața. Mai rece decât mine, deși încep deja să tremur.
De cealaltă parte a podului mă întâmpină un șuvoi de apă – pe asfalt și din cer. Sunt nevoit să merg încet, pentru că-s multe mașini și apa pe alocuri se ridică până la discurile de frână. Am mai tremurat o juma de ora și ca prin minune nourașii încep a se rări. Asfaltul e aproape uscat. Acum e uscat. E frumos soarele, roșu, pe jumătate cufundat in linia orizontului. Simt o căldură stranie în suflet, aproape că am uitat supărările. Mă cufund într-o tristețe atotcuprinzătoare. Depășiri pe stânga, pe dreapta, depășiri duble, amenințări, zâmbete…
În București nici urmă de ploaie. E uscat și cald. E trist… 500km parca au fost 5…