îmi place să privesc oamenii din intestinul unui metrou sau autobuz, preferabil așezată lîngă fereastra adiacentă ușilor care se închid. Iar dincolo de ele, aleargă oameni care nu mai prind decît trosnetul cauciucului dintre ușile ce se tamponează ermetic.Nu din răutate o fac. Din curiozitate. Îmi place să le observ preț de cîteva secunde scurte, cele mai fine linișoare din jurul ochilor și gurii care se încrustează într-un zîmbet trist sau într-o înjurătură monstruoasă. 
Îmi plac oamenii care zîmbesc trist la vederea trenului ce pleacă. Aceștia sunt oamenii buni. De dragul lor, aș trage de rotineta de urgență pentru a opri trenul și a le da o mînă caldă. Ei sunt oamenii care nu vor zbieră în urma ta, chiar dacă s-a întîmplat să nu fiți în unison.
Accept oamenii care se strofolesc expresiv în urma trenului, sau fie, fac o grimasă grotească, țuguind în jos buzele, scuipînd foc și salivă de necaz. Ăștia sunt răi, dar sinceri. Ei vor avea întotdeauna un cuțit tăios la vedere, de parcă ar spune: păzea, eu mușc rău. Și deja e treaba boierului dacă se bagă în gura porcului.
Și mi-e frică de oamenii fără față. Cei care vin și văd trenul, și nu schițează niciun gest, de parcă ar privi plictisiți cerul noros de afară. Fără emoție. Fără a comunica cine sunt de fapt. Ăștia, n-ai de unde ști dacă poartă arme sau ba.