Nu există colaborare „formală” cu un stat totalitar. Orice formă de colaborare este un gir, o cauţiune şi încă un punct de sprijin pentru perpetuarea represiunii, a totalitarismului. Între turnătorul care l-a trimis pe bunicul meu 8 ani în închisoare şi torţionarul cretin şi analfabet, cu simbrie, care i-a rupt oasele şi l-a obligat să doarmă pe duşumeaua udă noapte de noapte, nu găsesc nici cea mai mică diferenţă. Niciodată nu-mi va veni, creştineşte, în minte sau în suflet vreun gând de înţelegere, de compătimire sau de iertare pentru târâtura care l-a dat în vileag, în 1956, pentru uneltire contra orânduirii socialiste.

Ba, dimpotrivă. Îi urăsc mai mult pe cei care (cu excepţia celor puţin, constrânşi, şantajaţi), de negăsit în mod oficial pe statul de plată al Securităţii, s-au oferit cu entuziasm să-şi trădeze colegii, prietenii sau rudele - furnizând despre aceștia minuţioase note informative, unele cu valențe literare. Adică, fix indivizii care, în mod firesc, ar fi trebuit să pună la cale opoziţia faţă de regim. Oameni fără caracter (deşi, unii-s talentaţi, prolifici autori, oameni de ştiinţă, meseriaşi, preoţi), de care nu ştiai că e preferabil să te fereşti, să te ascunzi. Cărora omul cu bun simț li se destăinuia deznădăjduit, în necunoștință de cauză, iar apoi apărea ca personaj (subiect) în sordidele lor turnătorii. Pentru a-și asigura ascensiunea.
Şi se mai zice că o făceau „din slăbiciune”, îşi doreau şi ei o strămutare într-un oraş mai acătării (M. Muscă), un doctorat, o Academie (Bălăceanu-Stolnici), nu mult, vezi Doamne: strictul necesar. Sau poate că se credeau importanţi pioni pentru siguranţa ţării (M. Muscă), jamesbonzi autohtoni, ce contracarau cu delaţiunea lor anonimă agenturili şi intenţiile ostile ale studenţilor străini.

Exact pentru faptul că în epoca Ceauşescu am băltit nesimţitori într-„un infern moral” (formula d-lui prof. Cărtărescu) am scăpat cu viaţă. Nu vă mai miraţi atâta degeaba. Moralitatea îndoielnică, specifică nouă în zile de restrişte, ne-a îndoit cu totul, ne-a „flexat” până la pământ, ba ne-a băgat și cu ţeasta în ţărâna ingrată a patriei. Dar nu ne-a rupt, ăsta-i şpilul. Ca nişte curve ale istoriei ce ne aflăm, nu ne-am situat nici o clipă în postura (onorantă) de „a ne rupe” cu totul, ca să pierim. Să ne scindăm sub povara conflictului dintre presupusa noastră verticalitate morală şi cerinţele imediate, triviale, ale instinctului de supravieţuire. Că nu degeaba am învăţat de secole să tranzacţionăm orice.

Pentru mine, pentru tatăl meu, pentru alţi urmaşi ai unor mereu umiliţi şi nedreptăţiţi deţinuţi politic, între „victimele triste ale sistemului” (cum îngăduitor îi numește Mircea Cărtărescu pe cei care au cedat tentaţiei de a le fi mai bine sub comunism, în slujba Securităţii), între turnători şi Securitatea ca aparat represiv nu există NICI O DIFERENŢĂ! Lustraţi-i şi pe ăştia, şi pe ăia! Nişte căzături umane. Că-s Doinaş, prelatul Andreicuţ, Stolnici, Nichita, Păunescu, Barbu, Amedeu-Lăzărescu sau vânzătorul de talie locală al bunicului meu.