În România se moare din accident de câine. România vrea să i se arate respect în lumea civilizată, să fie o țară care să conteze politic în regiune. România solicită zgomotos (și neconvingător) eliminarea vizelor impuse de SUA. România emite tâmpite și fără efect replici oficiale la emisiuni satirice concepute pentru râsul Franței (în care românii sunt prezentați, cam justificat, drept niște coate-goale, venind dintr-o țară în părăsire). În timpul ăsta, România este teritoriul în care se moare mușcat sau mâncat de câini!
Disproporția e uriașă între contribuția noastră reală, incontestabilă, la imaginea de căcat mereu proaspăt pe care o avem în lume și așteptarea fantasmagorică, de țoape romantice, exaltate și isterice, de a fi tratați cu deferență și aleasă considerație de ceilalți.

Sunt numeroase legi europene importante la care România nu s-a aliniat încă (de la domeniul fiscal până la fumatul în spațiile publice). Educația națională este în derivă, poate eșuată, așa bolognizată cum o știm. Avem, în schimb, lege pentru protecția câinilor comunitari! Lege care nu educă, nu responsabilizează pe nimeni, care nu încurajează adopția sau sterilizarea animalelor de la domiciliu, nu elimină sursa vagabondajului și a înmulțirii, dar care penalizează tratamentul "inadecvat" aplicat acestora. Și astfel încremenește în proiect orice bună intenție.
În locul acelor părinți nenorociți, la ora asta aș organiza potere de pedepsire prin oraș. Cartier după cartier, câine după câine. Cu bâte, cu puști, furci și topoare. Prada aș înșira-o la poarta primăriei sau a oengeurilor spălătoare de bani. Într-o țară evident neguvernată, cum e România, ce altceva rămâne de făcut? Rămâne dreptul de a pleca (nu în America), de a muri sau de a-ți face singur dreptate. În rest, contăm pentru guvernanți exclusiv ca plătitori de impozite și massă electorală ce le conferă lor un simulacru de legitimitate & o brumă de reprezentativitate. Păi, ia să nu mai contăm! Eu cred că putem și fără politică, și fără centralizare. Înapoi la orașul-stat.