Despre Salman Rushdie ştii deja multe înainte de a-i deschide vreo carte. El a devenit simbolul libertăţii de exprimare după sentinţa de condamnare la moarte pronunţată împotriva lui de un tribunal islamic iranian în urma romanului Versetele satanice (1988), socotit blasfemator. Scrie despre asta în Joseph Anton, romanul autobiografic despre fuga de o posibilă execuție din partea fanaticilor religioși. Dar să zicem că vrei să-l cunoști pe Rushdie fără să ai în față un roman de peste 400 de pagini, atunci Furie e ceea ce cauţi: nu este o risipă de pagini, dar conţine suficient din ceea ce ar putea fi considerat „esenţa scriiturii” lui Rushdie. Atenţie doar să nu te laşi păcălit de coperta a patra a cărţii care încearcă să-i dea un iz poliţist: „Undeva în oraş, un ucigaş în serie începe să facă victime printre fetele frumoase şi stilate din mediul exclusivist al celor bogaţi, iar crimele par să coincidă în mod ciudat cu anumite episoade de amnezie prin care trece profesorul Solanka.” Nu este nimic poliţist în cartea asta.