În interiorul casei  totul a rămas la fel precum ultima dată cînd am fost aici. Tablourile atîrnau în acelea-şi locuri. Tapetele, decolorate pe alocuri, s-au mai dezlipit prin unghere. Uşa ce ducea spre sala mare iera închisă. Zgîrietura care a lăsat-o fratele meu, se vedea la fel de bine precum mulţi ani în urmă. Of, ce a mai primit-o el pentru dînsa. Eu i-am propus tatei s-o vopsim dar el a dat din cap zicînd: “Las-o vadă şi să ţină minte”. Aşa şi a fost, sunt sigur că fratele pînă şi acum ţine minte. Îmi închupuiam de nenumărate ori acest moment, Cum voi sta din nou în pragul acestei case. Cum aminirile îmi vor reveni una cîte una iar eu n-o să le pot face faţă. Posibil o scap cîteva lacrim, pe cît de dor mi-a fost de acest loc. Dar amintirile nu m-au copleşit, iar ochii îmi ierau prea uscaţi. De fapt nu simţeam mai nimic. Oare am fost plecat atît de mult încît să dau totul uitării? M-am gîndit să mă urc în camera mea, dacă încă iera acolo, dar m-am îndreptat spre bucătărie. Doream să aflu de unde venea acea lumină orbitoare. Am făcut cîţiva paşi spre ea  însă dorinţa mea aşa şi a rămas dorinţă, uşa din nou iera închisă şi cît de tare n-aş fi tras, nu dorea să se mişte din loc. M-am întors brusc, mi s-a părut sau cineva m-a chemat pe nume? Casa părea să fie pustie dar nu puteam fi sigur. Mi-am adus de aminte de zgomotele auzite înăuntru cînd mă aflam de cealaltă parte a uşei. Ceva răsuna în jurul meu dar nu puteam să desluşesc ce iera sau de unde vine. Precum un roi imens de albine, acest sunet mă înonjura şi devenea din ce în ce mai tare. Peste cîteva clipe deveni-se aroape insuportabil iar în capul meu se auzea doar “zzzzzzzzzzzz…” “Terminaţi!” strigătul meu s-a pierdut în această gălăgie. Mi-am lipit palmele de urechi şi am încercat să le strîng din toate puterile pentru a diminua cîtuşi de puţin acest zgomot dar fără succes. În momentul cînd ieram gata să-mi sparg capul de perete doar să nu mai aud nimic, sunetul a început să piardă din intensitate. Roiul de albine se limpezea şi deja aducea mai mult a şoapte. Am început să mă rotesc pe loc, încercînd cu disperare să înţeleg de unde vin. Mi se părea că ieram înconjurat de oameni… doar că ieram singur. Treptat am început să desluşesc cuvinte aparte ce răsunat în aer. Apoi fragmente de fraze care n-aveau nici un sens pentru mine. Posibil iera cineva la etajul doi dar cînd m-am apropiat de scară, glasurile au început să se depărteze.

- Ce şanse sunt?

Glasul ei a răsunat atît de brusc şi atît de aproape. Picioarele mi s-au înmuiat şi am simţit cum mă apropii de podea. Îmi iera frică să mă întorc dar trebuia să fiu sigur că n-o iau razna. În faţa mea stăteau 2 siluete, apropae transparente şi slab conturate. Se părea că discută între ele dar nu-mi dădeam seama ce zic.

-Trebuie să fie măcar ceva de făcut.

Iera ea, glasul ei, nu putea fi nici o îndoială. Doream să mă scol, s-o îmbrăţişez, să-i zic cît de dor îmi iera şi cît de tare o iubesc. Dar ea nu iera adevărată, înţelegeam prea clar acest lucru. Doar o umbră, un miraj care se topea în ochii mei. “Îmi pare rău.” şopti al doilea glas şi am rămas din nou singur.