Soartă vitregă au tații... În timp ce calea către distingerea esenței unei mame e strict legată de prezența ei (mama ne învăluie, mama e întotdeauna sigură, mama ne conține), tatăl e prețuit (valorizat) în mod serios mai ales când e absent, plecat, sau când nu mai e. Tatăl absent e tatăl zeu. Greșelile sale flagrante sunt sanctificate, transformate în pilde, provoacă accese vinovate de recunoștință tardivă, emoții reale și lacrimi. Tatăl lipsește crunt de tot în clipele în care îmi vine să(-mi) discut istoria cu el (evenimente controversate, lideri duali, oportunități pierdute). Atunci se înfățișează și mai acut ce mare nevoie e de un tată ca să te confirme, ca să simți cu impietate că-l depășești.