Frustrarea, odată rostită, pusă-n verb, devine realitate, se face vie. Urechi străine ascultă avid ceea ce mai înainte cu o clipă stătea tăinuit și-mi tulbura doar mie pacea. Urechilor mele le e dat să-mi asculte acum cuvintele, mai devreme doar niște icnete lăuntrice.DSC06333.JPGC.S./2012
Rostirea dă viață durerii, umilința capătă trup și nu mai poate fi abandonată cu ușurință înaintea ușii cuiva, spre adopție. E un prunc nou-născut, nedorit, dar cât se poate de viu, al meu. Abandonat, nu înseamnă că el nu mai există. De l-aș fi slobozit în lume înainte să-l privesc în ochi, înainte să-i aud plânsul și foșnetul galben al ciorapilor... Acum știu, însă, cum sună plânsul lui, pentru că e copilul meu.
Rostită, nemulțumirea mea capătă chip și nume de botez. Cu greu ar mai putea fi luată înapoi sau strânsă la sân și sufocată până la ultimul spasm într-o îmbrățișare tandră..