- Hai să mergem acasă, fiule. Acolo e atât de bine, nu ne bate vântul, nu ne plouă, e cald… - Dar, mamă, suntem deja acasă. Uite, chiar acum o să deschid fereastra. Vezi ce soare e afară? - Ce frig e aici, fecioraşule. Stăm în plină stradă, ce căutăm noi aici? Ajută-mă să ajung acasă, vreau să mănânc şi să mă culc în patul meu. - De ce nu vrei să înţelegi, mamă? AICI şi ACUM suntem la noi, ACASĂ. Pune mâna pe uşă, pe pereţi, o să te convingi. - Îmi amintesc de timpurile când aveam casă şi nu stăteam în stradă. Era atât de bine… Dar atunci nu ştiam. Ieşeai în curte şi te jucai cu ceilaţi copii din bloc, iar eu te urmăream de la balcon. Erai atât de nostim, te umflai în pene ca un cucoş, te dădeai peste cap numai să iasă pe a ta. - Mamă, mă duc să-ţi pregătesc baia, mănânci, apoi te culci. S-a făcut deja târziu. - Dar e frig, fecioraşule, şi bate vântul. Dacă eram acasă mai înţelegeam şi eu, dar aşa…  - Bătrânii ăştia! De parcă n-ar fi trăit în URSS şi n-ar fi cântat niciodată în viaţa lor: “Moi adres ne dom i ne uliţa,/Moi adress Savietski Saiuz”!