Îmi vine destul de greu să-i înţeleg pe oamenii care se bat cu pumnul în piept afirmându-şi zilnic, cu tărie identitatea naţională (în cazul nostru e vorba de identitatea românească). Şi o fac atât de obsesiv, încât înclin să cred că, de fapt, aceştia se află la o răspântie de drumuri, că modul de manifestare a românismului unor basarabeni este mai degrabă expresia unei crize identitare şi că doar verbalizarea obsesivă a ideii de românitate, aşa trasă de păr cum este ea,  le mai poate crea sentimentul de apartenenţă  la naţiunea română. Iar vociferările zilnice ale unor lideri politici, preluate cu mult drag de susţinătorii lor, vizavi de sentimentele româneşti şi românismul basarabenilot sunt dacă nu obositoare, atunci de-a dreptul penibile sau ridicole, scoţând  încă o dată în evidenţă naivitatea şi infantilismul neamului nostru. Personal, n-am întâlnit niciodată vreun rus (sau vreun reprezentant al altor naţiuni din fostul imperiu sovietic), care să încerce să mă convingă că ar fi rus (respectiv armean, azer etc.). Dar, fiţi de acord, dacă ar încerca să o facă, imediat aş avea tendinţa să-l contrazic, să-i pun la îndoială afirmaţiile şi sentimentele pioase faţă de naţiunea sa. Numai că ruşii sunt deştepţi şi nu au nevoia de aprobarea nimănui. Ei ştiu că sunt ruşi şi nu aşteapă de la nimeni confirmare în acest sens. Ar fi o dovadă evidentă de slăbiciune, de neîncredere în măreţia naţiunii lor Atunci de ce o facem noi, cui serveşte patetismul provincial de secol XIX?  Acum sunt sigur de una. O să-mi afirm identitatea naţională numai în cazul în care o să fiu întrebat direct de cineva interesat de aceasta. Cred că e înjositor să cerşesc aprobarea unor reprezentanţi ai altor etnii din RM privitor la naţionalitatea mea. E ca şi cum aş încerca să-i conving că sunt om, am două mâini, două picioare, cap etc.   Iar dacă am stabilit, totuşi, că suntem români, am putea trece la soluţionarea altor probleme, la fel de importante, şi să nu ne împotmolim într-o dilemă din care să nu putem ieşi. Am zis!