Din nou am rămas singur, amintirile, atît de dulci, m-au părăsit. Doar eu şi pustietatea… şi casa încuiată în urma mea. Vîntul s-a oprit şi norii surii s-au aşternut nemişcaţi deasupra. Am simţit mirosul specific care apare în aer înainte de ploaie, dar ştiam că trebuie să mă aştept la furtună. M-am aşezat pe prispă trăgînd genunchii spre mine şi i-am cuprins strîns cu mînele, am lăsat capul în jos şi închizînd ochii, am încercat să evadez undeva departe. Sunetul trăsnetului m-a întors în realitate. Nu ştiu cît timp am stat aşa, iera noapte, nu vedeai decît la o mînă întinsă în jurul său. Lumina fulgerului a scos la iveală pustietatea din jur pentru cîteva clipe şi m-a lăsat din nou în întuneric. A urmat un nou trăsnet, suna precum o fiară sălbatică şi acest sunet îmi dădea fiori. Doream să fug dar nu ştiam încotro s-o iau. Copacul de lîngă casă suferea şi el, auzeam cum gemea sub bătaia furtunii, gata să se rupă în două. Un nou fulger şi i-am văzut crengile atîrnate la pămînt, din umbrele lor se năşteau nişte bestii groaznice, gata să mă sfîşie. Trăsnetul iera glasul lor şi de fiecare dată se auzea tot mai aproape. Tremuram, de frig sau de groază, sau de ambele. Aceste umbre vii se opropiau încet de mine, hapsîn, îşi întindeau ghearele gata să se arunce asupra mea. Le vedeam cu fiecare fulger şi le auzeam cu fiecare trăsnet. Ieram gata să închid ochii şi urechile, doar să încerc să scap de ele, dar mi-am găsit curaj să privesc sfîrşitul în ochi.

În fereastra de la primul etaj, acolo unde trebuia să fie bucătăria, s-a aprins lumina. Iera prea puternică pentru un simplu bec şi cădea nefiresc pe prispă, luminînd-o în întregime. Puteai credea că e ziua afară dar se observa o graniţă evidentă ce trecea prin pragul prispei şi delimita această lumină de întunericul din jur. Umbrele misterioase ale pomului s-au oprit la această limită şi se părea că nu o pot traversa. Brusc, am simţit că sunt în siguranţă, m-am ridicat în picioare şi m-am întors spre fereastră. Mi s-a părut că lumina din casă comunica cu mine, mă încălzea, mă calma, şi îmi spunea că totul va fi bine, trebuie doar să cred. Din casă s-au auzit nişte zgomote, prea slabe şi neclare ca să pot înţelege ce reprezintă, dar ştiam că înăuntru cineva este.  M-am apropiat din nou de uşă, doream să intru din tot sufletul dar în acelaşi timp, ceva mă reţinea afară. “E încuiată…” “Dar dacă nu?” Îmi răspundea lumina sau cineva sau ceva încă necunoscut? “E nevoie doar să doreşti şi ea se va deschide” Ce glas ademănător, prea dulce pentru a-mi trezi încrederea. “O doreşti, doreşti să ştii de unde vine această lumină” Cred că iera doar imaginaţia mea, sau mai bine zis, aşa m-am făcut să cred, ca să scap de dubii. Am apăsat pe clamă şi cînd uşa s-a deschis, am intrat în casă.

VA URMA…